Momentele mele sunt amestecate într-un șir născocit de imprevizibil

M-am transformat numai privindu-le. În fiecare dimineață cu ochii îmbătați de un soare cu tupeul déjà trezit mergeam și priveam. Priveam și-mi spuneam că-mi trebuie musai niște ochelari de soare, să nu mai fac riduri. Că număram ridurile în fiecare seară și-mi dădea aproximativ la fel. “Plus ou moins”. Adică unele dispăreau și altele apăreau. Sau poate unele doar se ascundeau bine, bine de tot ca să poată apărea altele. Și tot așa.

În fine, acesta este un detaliu născocit ca să existe o introducere plauzibilă în subiect. Ar fi fost prea abrupt să încep prin a va spune că n-am mai purtat rochii  de 25 de ani. Ați fi zis că am o vârstă peste media vârstelor acceptabile și ați fi trecut mai departe. Așa, cu ridurile și număratul lor, am trezit o oarecare curiozitate. Cel puțin așa-mi place să cred și chiar cred.  Căci creierul e un organ stupid care crede în orice îi spui. Repetă-i de 5 ori o chestie și vei vedea că începi să crezi în caii aia verzi. Revenind. Nu mai purtasem o rochie de prin ’98 vara – rochiile alea cu statut « temporar sunt la plajă » nu se pun. Am încercat odată, nu funcționase. Adică functionasem eu ca pe ghimpi că era puțin deasupra genunchilor și-n trenurile alea multe pe care le luam pe atunci se purta în general mult peste genunchi sau nu se purta deloc. Și, de atâta funcționat ca pe ghimpi obosisem și mă enervaseră privirile acela și cuvintele acelea. În fine, mă enervaseră multe drept pentru care decisesem să fac fix că toți ceilalți. Adică să mă afund în mulțimea aceea uniformă de țoale pe nuanțe de gri-alb-negru-jeans. Și m-am afundat. Singurul accesoriu : eu. În rest, grijă să fiu la current cu tendințele. Ultima chestie fusesera găurile acelea în genunchii blugilor. Imi placuse idea, imi luasem vreo 5 perechi și continuasem să mă scufund. Și m-am tot scufundat preț de vreo 18 ani buni până când am decis să mă întorc. Și, întoarsă fiind au început ploile și mi-au plăcut teribil de mult rochiile asortate la cizmele de cauciuc și la umbrele si gentile acelea asortate la ansamblu. Mi-am cumpărat niște cizme verzi, de grădină care ar fi mers și la ploaie. Și dintr-o data a încetat ploaia și a început să ardă soarele și de jur-împrejur au început să apăra rochiile.

Continuă lectura

Ceea ce-și dorea domnul Popa cu încăpățânare obținea

Domnul Popa își dorea o lume rânduită, construită cu mare precizie și fără surprize nedorite de ultim moment. Sau de orice fel de moment în general.

Domnul Popa era un barbat bine undeva în jurul onorabilei vârste “de”. Nu-și dădea niciodată vârsta, nu pentru că era calic saun alte d’alea ci doar din simplul motiv că nu și-o arăta. Domnul Popa era un domn bine, manierat, cu mișcări fine și precise – ca acele unui orologiu elvețian – care aprecia viața cu toate părțile ei bune și mai puțin bune. Strada pe care locuia domnul Popa era un deal la marginea orașului, acolo, aproape de natură. Pentru că era foarte la curent cu tenditele – așa îi plăcea lui să-și spună, “la curent cu tendintele”, nu pentru că ar fi fost din natură lăudaros ci din simplul motiv că îi plăcea la nebunie să fi în pas cu tehnologia – pentru că era la curent cu tendințele domnul Popa își petrecea foarte mult timp “pe net”, să caute, să se intereseze, să compare, să purice pe toate părțile, să se ducă eventual – doar dacă îi era în drum – să vadă cu ochii lui în magazin, să atingă , să verifice. Când se declara convins, sau aproape convins , domnul Popa citea comentariile altor convinși ca el sau ale celor ne convinși, sau chiar și ale celor odată convinși și apoi dezamăgiți sau invers, și tot citea, și tot citea domnul Popa până se dumirea și atunci se ducea la culcare, undeva în jurul lui unsprezece și zece în fiecare seara, căci domnul Popa era în felul lui un maniac convis de necesitatea respectării anumitor reguli în viață și le respecta la rândul lui cu ferma convingere că viața este construită după modelul unui ceas “Sector” , marca lui preferata din care dispunea déjà de o colecție impresionantă de care era foarte mândru.

Continuă lectura

Eftimiu nu spunea lucrurilor pe nume dar le dădea de înțeles

Eftimiu era un bărbat brunet, sigur pe el. Eftimiu știa întotdeauna ce vroia. Eftimiu vroia calitate, comoditate, modernitate, utilitate și simplicitate.

Eftimiu își începea ziua întotdeauna imediat după țârâitul alarmei de pe telefonul achizionat nu demult “on line” și și-o continua cu cafeaua proaspăt preparată în filtrul abia despachetat din cutia livrată ieri de un agent de livrări cutii și alte colete pe care-l sunase înainte să-l întrebe la ce oră și îi care spusese o oră și ajunsese fix la altă oră. Eftimiu se enervase căci Eftimiu era un om fix, foarte echilibrat, pentru care respectul față de ceilalți însemna aproape totul și care cerea de la ceilalți același lucru dar nu prea obținea caci oamenii erau oameni, nu se asemănau între ei, aveau gusturi și apucături diferite ceea ce era în definitiv foarte bine. După ce-și savura cafeaua proaspăt măcinată în mașina de măcinat cafea nu demult primită cadou de la un grup de prieteni care, ca de obicei își spărseseră capul în patru să găsească ceva pentru Eftimiu pentru că se știa că Eftimiu era o persoană dificilă, Eftimiu își deschidea sertarul cu ceasuri și-și alegea ceasul potrivit momentului. Erau momente cu soare, momente gri, erau și momente de cumpănă dar Eftimiu trecea peste pentru că Eftimiu era un bărbat cu scop și pentru ca pentru el nu exista cumpănă la momente.  Eftimiu era un bărbat ca toți alți bărbații cu ceva excepții pe care nu le-ar fi recunoscut de față cu ceilalți dacă n-ar fi insistat ceilalți să și le recunoască caci, spuneau ceilalți, o excepție recunoscută este o excepție devenită normă și Eftimiu ținea la norme aproape la fel de mult că la telefonul proaspăt achizionat sau că la filtrul de cafea abia despachetat din cutia livrată ieri sau ca la mașina de măcinat cafea nu demult primită cadou de la un grup de prieteni.

Continuă lectura

Ea se imagina dragon

Când era mică mama îi vorbea despre prinţese şi balauri care scoteau abur şi foc şi fum şi ea o asculta pe mama cuminte imaginându-şi scena cu mii de detalii si culori. Discul de vinil scârţăia şi ei îi plăcea scârtâitul acela, era semnul ei, semnul trecerii prin acea epoca de demult. Epoca aceea în care lucrurile erau aproape toate imaginate.Printre două cărţi, două cozi, două poveşti. Ea nu se imagina niciodată prinţesă, era prea simplu să te imaginezi prinţesă, toate fetele de pe stradă aceea în pantă se imaginau prinţese.

Nu era amuzant să te imaginezi la fel ca toti ceilalţi.

Ea se imagina dragon. Mirosul de fum îi aducea aminte de bunica şi aburul scos pe urechi tot de bunica. Bunica era strămoşul dragonului din ea, bunica răzbătea bătând viaţa la fund cu o matură de paie. Aşa era bunica, o femeie dragon despre care toată lumea vorbea de bine. Scria şi în ziare despre bunica, despre lupta ei cu războaiele de ţesut. Despre victoria ei zilnică în lupta cu războaiele de ţesut. Ea nu înţelegea pe vremea aceea, ea era mică şi oamenii din jur erau prea mari pentru ea. Viaţa ei era un pachet imens de bucăţi ale unui întreg. Ea nu reuşea să reconstituie întregul. Ea era o bucată din întreg şi asta îi era suficient.

Continuă lectura

Juriul nu citeşte metaforele, concurentul trebuie

Se dă următorul enunţ :

Vă invităm să ne surprindeți cu o poveste legată de unul dintre cadourile de pe myman.ro.  Aveți libertate deplină în privința conținutului articolelor. Poveștile voastre pot fi inspirate din realitate sau doar rod al imaginației; le vom aprecia în egală măsură!  UPDATE: În emisiunea SuperBlog la RadioLynx, invitatul Florin Miu, reprezentant MyMan.ro, a menționat că NU dorește articole comerciale, ci vă recomandă să scrieți pentru cititorii voștri.

Se aplică enunţul şi se scrie articolul cu pricina adică el.

Se primeşte o notă de 66/100

Se face contestaţie şi se primeşte următorul răspuns

Continuă lectura

Măsor lumea de-o săptămână

M-am înscris la ediţia de primăvară a Superblogului ca să exersez un nou fel de a scrie. Cu personaje. Şi relativ simplist. Fără fraze intortocheate şi alte artificii stilistice. În nici un caz cu metafore, sunt mai greu de perceput de către unii sponsori. A scrie cu personaje, a le construi, a le „da” un caracter şi o unitate la nivel de comportamental nu este deloc lucru simplu. Dacă au fost apreciate poveştile mele cu personaje ? Nu intră-atât încât să „împuşc vreun premiu”. Sponsorii spun că vor poveşti dar lasă de înteles ca personajul principal e bine stabilit : produsul. Mie mi-a fost greu să laud produsele ca nu-i felul meu de a fi aşa că nu le-am lăudat, am pus doar personajele să le folosească. M-am amuzat şi mi-am depăşit titulatura de „oamă cu metaforele”. Chit că n-a impresionat pe nimeni, mi-a permis să-mi dovedesc că pot scrie şi altfel.De unde a plecat totul ? De aici.

Blog discutabil

Am avut la un moment dat o discuţie cu cineva. Era pe tema unui articol relativ la „lecţia de scris”. Spuneam acolo că nu văd cum mi-ar putea pica „mănuşă” un exerciţiu forţa, acela de a inventa lucruri. Personaje. Situaţii. Dialoguri. Spuneam că mă simt incompatibilă cu intrigile, dialogurile, personajele. Că aş vrea să pot să creez “intrigi”, să “ţin” cititorul cu inima la gură pe firul poveştii”, să jonglez cu personajele şi cu caracterele lor, să “fac un pas” dincolo de mine. Că sunt genul doar “zoom pe detaliu în stil propriu”.

Vezi articol original 619 cuvinte mai mult