Există o mână de pietre pentru fiecare zodie

25 ianuarie – Oana

Prima dată când o văzusem, hotărâsem să-i spun Oana. Bătea spre cinzeci de ani, era tunsă scurt, avea părul șaten, doar câteva fire albe pe la tâmplă și purta la gât un colier din ochi de tigru.

Sursa foto : StoneMania

Mă oprisem lângă ea și o întrebasem dacă totul era în regulă. Nu părea să fie. Alunecase din greșeală pe o fâșie de gheață ascunsă sub un strat fin de zăpadă și căzuse. Atinsese colierul de la gât și așteptase câteva secunde cu ochii închiși.

Pietrele, de un maro-auriu, galben-auriu, cu dungi sidefate și sclipiri, păreau să aibă o putere ascunsă asupra femeii.  Nu se lovise tare, se sprijinise în coate când căzuse. Când mă auzise, tresărise. Peronul era pustiu și trenul avea o întârziere anunțată de treizeci de minute. Din punctul ei de vedere, eu apărusem de nicăieri. În realitate, eu eram acolo de cinci minute și rezemam un stâlp. Nu avea cum să mă vadă, era prea scufundată într-ale ei. O remarcasem de la început : ca să nu înghețe de tot, își freca, din când în când, genunchii cu palmele și, când credea că nu o vede nimeni, atingea colierul de la gât și apoi încerca o mini genoflexiune ciudată care, de la distanța de la care o priveam, părea o scălămbăială caraghioasă. Colierul părea să fie un secret bine ascuns între ea și lumea exterioară. Atingerea pietrelor în dădea forța necesară.  Până să cadă, aș fi zis că e o adolescentă fugită de acasă. Când o privisem de aproape realizasem însă că mă înșelasem. Oana era mult mai bătrână. Avea un fular  lung, maro, aruncat în jurul gâtului și umblă cu geaca gri descheiată. Nu purta căciulă și nici mănuși și era încălțată în niște botine cu talpă groasă, militărești.

Se ridicase, se scuturase de zăpadă, apoi își frecase din nou mâinile de genunchi. Poate o dureau. Poate că nu vroia să se știe că a căzut. Sau poate o făcuse din obișnuință, să nu înghețe. O întrebasem dacă era bine și ea răspunsese că da, era bine. Apoi atinsese din nou colierul din jurul gâtului. Pietrele îi dădeau forța necesară și o apărau de rele. Așa îmi spusese. Nu înțelesesem ce dorea să spună. Nu mai întâlnisem, până atunci, pe nimeni atât de atașat de niște pietre.

În ceea ce mă privește, nu dădusem niciodată importanță pietrelor. Îmi plăceau mai ales pietrele verzi, iregulate din care obișnuiam să fac mici coliere când eram mică. Până să o întalnesc pe Oana în acea dimineață rece de iarnă, nu bănuiam câtă forță poate ascunde un pumn de pietre. Până să o întâlnesc pe Oana, nu știusem că există bijuterii pentru zodia Fecioarei.

Sursa foto : StoneMania

O lăsasem pe Oana acolo, în mijlocul peronului și căutasem din priviri automatul de cafea. Îl găsisem ascuns după un panou care indica ordinea vagoanelor. Alesesem o cafea lungă, cu zahăr și amestecasem câteva minute înainte să sorb. Mă strâmbasem fără să vreau. Cafeaua avea un gust oribil și o culoare dubioasă. Cineva reglase prost distribuitorul de cafea. Sau, poate, cafeaua era de anul trecut. Anul trecut încercasem cu disperare să mă despart de de Mircea și nu reușisem. Anul acesta îmi pusesem în cap să-l uit. Când sosise trenul, urcasem în vagonul 424 și mai verificasem odată biletul. Aveam locul 122, fix lângă Oana .

Când pornise trenul, Oana își începuse povestea, ușor. Era, spunea ea, o femeie cu multe frici și prea puțin curaj de a-și lua viața în propriile mâini. Apoi îmi spusese povestea colierului din ochi de tigru. Cu o lună în urmă, o prietenă îi vorbise de puterea vindecătoare a pietrelor. „Există o mână de pietre pentru fiecare zodie”, îi spusese prietena ei și îi dăduse adresa unui site specializat, StoneMania Bijou, lansat în 2013. Acolo, pe site, erau expuse peste 10.000 de produse din multe categorii:  Cristale naturale, Feng Shui și Aromaterapie.  Apoi îmi spusese că ea era din zodia Fecioarei și cristalele pentru zodia Fecioarei  erau  cuarțul fumuriu, lapis lazuli-ul, jadul, ametistul, ochiul de tigru. Oana studiase cu atentie pietrele care i se potriveau și își alesese trei.

Cuarțul fumuriu îi dădea puterea de a rămâne conectată la realitate. Era o piatră care îi  asigura o conexiune puternică cu Pământul, atrăgea vibrațiile pozitive, neutraliza vibrațiile negative, îi aducea claritate, îi ridica moralul și îi elimina depresia. Cuarțul fumuriu, spunea Oana, era piatra care o scosese din tristețe.

Sursa foto : StoneMania

Jadul era pentru Oana piatra viselor și a norocului. Purta la mâna stânga un inel cu o piatră de jad pe care îl cumpărase în cursul unei excursii în China. Fusese acolo într-o fabrică de prelucrare a jadului și acolo aflase că este una dintre pietrele propice zodieiei.

Ochiul de tigru era piatra preferată a Oanei. Este o varietate de cuarț cu un mod special de formare. Se formează atunci când cuarțul apare deasupra crocidolitului deja prezent. Legenda spune că arabii și grecii considerau că această piatră îl dădeau purtătorului o alură comică, cosolida prieteniile și elimina deochiul. Oanei, colierul de la gât îi dădea încredere. Încrederea de a se ridica și a merge mai departe.

Oana coborâse la Ploiești și-mi lăsase cartea de vizită cu numele site-ului și lista de pietre pentru zodia mea. Zodia Fecioarei.  Tot ce a urmat a fost o frumoasă poveste în care totul s-a terminat cu bine. Datorită pietrelor, sau, mai degrabă cu ajutorul lor, am reușit să mă despart de Mircea și să-l întâlnesc apoi pe Peter.

29 februarie – Mircea

Strâng din pleoape să nu se vadă cât de mult mă doare. Mă doare nepăsarea cu care îmi spune că s-a terminat totul, ușurința cu care rotunjește fiecare frază, mă dor toți anii aceia în care am crezut că se poate. Strâng din pleoape și-mi înghit lacrimile. Strâng, strâng până nu mai pot, strâng mult după ce trântește ușa și pleacă, mult după aceea îmi dau seama că e deja noapte, prima noapte dintr-un lung șir de nopți. Pun capul pe pernă, închid ochii, strâng pleoapele tare, le strâng cat de tare pot, o voce îmi șoptește „Amethyste”, mă uit de jur împrejur, sunt doar eu, undeva departe, undeva demult, încă nu știu bine cat de departe, cat de demult, în fiecare vis, în fiecare noapte sunt doar eu undeva în mijlocul unui câmp de maci, eu, sau poate doar umbra mea, răsfirate printre falduri, eu printre pietre, coloane ionice și maci, cine sunt eu, unde sunt eu, de ce mă las, în fiecare noapte năpădita de vise, visele cresc în mine ca buruienile, amintirile fosnesc cearceafuri ude de sudoare, în vis apare o făptură fără nume, chipul îmi spune ceva, e o tânără fata îmbrăcată în roz, stă sprijinită de o coloana de marmură și strânge în pumni o piatră de culoare violet, un sentiment ciudat apare, creste cu fiecare secundă, rămâne agățat undeva în minte, este un fel de poveste, aceeași poveste repetată la infinit, eu nimfa, el zeul, eu stanca mă întorc pe cealaltă parte, afară e încă noapte, în vis o voce îmi șoptește „găsește piatra”, o lacrimă străpunge visul, perna e plină de lacrimi, fața mi-e plină de lacrimi, viața mi-e plină de lacrimi, în pumni strâng o piatră violet, un ametist, îmi șterg lacrimile, mă ridic din pat și îmi fac o cafea.

Nu mai contează unde am greșit.

 

Sursa foto : StoneMania

23 iulie – Peter

Mă trezesc în fiecare dimineață, privesc lumea printre pleoape, opresc ceasul, mă întorc pe partea cealaltă și mai dorm un sfert de oră, apoi mă ridic din pat, fac un dus, aleg o cămașă albă cu guler apretat și apoi îmi așez colierul cu pietre de lapiz lazouli în jurul gatului. Apoi îl trezesc pe Peter, și el refuză ziua, refuză ora devreme, îl scutur ușor, cedează. Apoi mă privește fix în ochi, albastrul acela infinit mi-a schimbat viața …

Sursa foto : StoneMania

25 martie – Peter

Citisem textul de cel puțin zece ori. Îl știam aproape pe de rost. Îi cunoșteam toate virgulele, învățasem să respir la fiecare spațiu, să păstrez ritmul, să nu uit ideea, învățasem toate acestea cu mult înainte de ziua Z și, când ziua Z sosise, așezată acolo, în fața tuturor acelor necunoscuti, dezbrăcată din priviri de toate acele priviri haine, criticată în gând, comparată în gând cu toate acele dive ale micului ecran, măsurată de sus până jos, cântărită de departe, căci nu, nu respectam nici una din regulile frumuseții, acolo, în fața acelor necunoscuți eram un pic prea grasă, un pic prea secundă, un pic prea comună, acolo eram complet nesigură pe mine, complet pierdută în cuvinte, acolo, în fața acelor necunoscuti uitam deodată textul, uitam virgulele și spațiile, uitam de intonație, uitam de tot și deveneam eu, cea nesigură, cea mai emotivă fată de pe Pământ.

Atunci, în acel moment teribil care știam că se va întâmpla, în acel moment mărșav care se petrecea de fiecare dată când încercam să trec dincolo de frica de a comunica în public, atunci scăpam foile din mână, mi se oprea inima în loc și nu mai respiram, îmi simțeam pulsul în pleoape și timpanele îmi băteau în ritmul inimii, și, în acea miercuri, în acea zi ordinară a acelei săptămâni ordinare, a apărut el, bărbatul cu ochii albaștri și zâmbetul cât casa și mi-a întins un colier.

„Considerați gestul meu drept omagiu, ați avea atâtea de spus dacă ați putea. Se spune ca pietrele de lapiz lazouli, descoperite acum 6000 de ani în Afganistan, aduc pacea interioara, diminuează stresul și contribuie la redobândirea încrederii în sine”, mi-a spus el, mi-a prins colierul la gat și apoi a dispărut. Nu știu de ce, dar l-am crezut. Am crezut în puterea vindecătoare a pietrelor, am crezut în mine, am crezut în toate miturile și legendele țesute de-a lungul anilor, în umbra pietrelor.

De atunci, din acel moment în care pietrele albastre de lapiz lazouli au apărut în viața mea, de atunci mi-am recăpătat încrederea în mine. M-am ridicat, am învins aroganța acelor necunoscuți, am învins frica și am devenit eu pentru totdeauna.

Când am ajuns acasă, am găsit bilețelul. Era semnat „Peter” și conținea doar un numar de telefon.

Articol scris pentru Spring Superblog 202o, proba StoneMania

 

Chiar atât de bătrâni nu suntem

O duminică ca oricare alta, iarbă aproape verde, câteva buruieni apărute peste noapte, câteva narcise și, ascuns în spatele unui măr, Paul.

Paul este vecinul meu. Avem un gard comun și o viță de vie comună și un fel asemănător de a vedea viața. Când ne întâlnim, la gard, avem atâtea de povestit încât ne apucă mereu noaptea. Ultima dată ne-a prins noaptea discutând despre litoralul românesc.

Paul merge în fiecare an la mare, îi place acolo, că are de unde să aleagă, îmi spune de fiecare dată „băi, tu habar nu ai ce fain e la mare, în Romania, acolo soarele strălucește aproximativ 2.500 de ore pe an, litoralul românesc se întinde pe 245 de kilometri, ai peste 250 000 de locuri de cazare litoral în 12 stațiuni plus 2 Mai și Vama Veche, plajele au nisipul fin, nu pietre ca-n Franța sau ca în Italia, poți încă să-ți întinzi cearceaful direct pe nisip, apropo, ți-am spus deja că în Italia am dat 15 euro pe un sezolng și nici măcar băutura nu era inclusă? Ei bine, la mare la noi, te poți, încă, bronza gratis, și, dacă nu vrei să te bronzezi poți merge la delfinariu, în Constanța, la muzee, poți juca minigolf sau tenis, în fine, dacă vrei poți chiar să te dai cu bicicleta sau să participi la un circuit organizat în Dobrogea, oare ți-am spus că bunicul meu a crescut în Dobrogea într-o căsuța mică în mijlocul unei plantații de viță-de-vie?  În fiecare dimineață gusta un pahar de vin și la prânz mânca pepeni, băi ce de amintiri frumoase am, acum aș pleca la mare !”

Sursa bfoto : unsplash 

Știe Paul cum să-mi capteze atenția. Afară e frig, aproape că am înghețat pe scaunul așezat în fața gardului, e martie, a și nins un pic la începutul săptămânii, a bătut și vântul, noroc că s-a mai încălzit un pic, cât să poți ieși la gard cu vecinul, dar tot e frig, ideea cu marea îmi surande, îi zic „băi, eu n-am mai fost la mare de treizeci de ani, atunci eram tânăr, nu aveam bani dar aveam vise, compensam practic totul prin vise până și lipsa condițiilor decente de cazare o compensam, dormeam în cort, pe vremea aceea nu mă dureau încă șalele, poate de acolo mi se trage, sau cine poate știi, oricum ar fi, compensam la maximum totul prin vise, starea deplorabilă a trenurilor o compensam cel mai bine,  tu știi că pe atunci intram pe geam în compartiment, odată era chiar să rămân blocat în geamul compartimentului 12 din acceleratul Mangalia-București, băi ce vremuri, în pofida condițiilor a fost chiar fain la 2 Mai atunci, era încă un sat la malul mării, oamenii veneau acolo pentru că era ieftin și pentru că erau plaje pentru nudiști, or mai fi plaje de nudiști azi?”

Citește în continuare „Chiar atât de bătrâni nu suntem”

Un scriitor celebru, tradus în patruzeci de limbi

Motto : „ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple” –  zic asta din proprie experiență pentru că mie s-a întâmplat deja. Dar, mai întâi de toate, puțină teorie.

Dicționar de arhitectură a viitorului

VIITÓR, -OÁRE, (I) viitori, -oare, adj., (II 1s. n., (II 2) viitoruri, s. n. I. Adj. Care va veni, care va fi, va exista, va apărea după momentul de față; proiectat într-o perioadă care va veni. (dex online)

Visul  – este acea parte din viitor pe care ne-o imaginăm că va putea exista odată în prezent. Este casa pe care am văzut-o într-o fotografie și ne-a plăcut, ne-a plăcut atât de tare încât am visat la ea o noapte întreagă, pe care apoi am povestit-o a doua zi prietenilor, vecinilor, despre care am scris pe blog, casa în care am vrea să trăim, casa cu consum aproape zero, casa de la malul mării sau din inima munților, construcția situată pe strada „cutare” la numărul trei, casa construită de bunici și renovată de nepoți, casa care să combine eficienta energetică cu confortul  și să aibă un mare respect pentru mediul înconjurător.

Proiectul – este partea vizibilă a visului, cuvintele care descriu, metaforele care mângâie, imaginile care demonstrează că se poate. Este casa visurilor desenată pe hârtie.

Planul – este drumul către vis. Este o înșiruire de etape și condiții, sunt toate autorizațiile, toate certificatele, toate avizele necesare pentru construcția situată pe strada „cutare” de la numărul trei.

Factori externi – reprezintă tot restul, soarta, haosul, întâmplarea, schimbarea, transformarea, tot acel rest care nu depinde decat de cum cum se aliniază astrele.

Citește în continuare „Un scriitor celebru, tradus în patruzeci de limbi”

De atunci am devenit un #SuperErouToday

Ies din metrou, ușile se închid cu zgomot, e lume multă dincolo de ușile care se închid cu zgomot, zgomotul acesta de care vă scriu acum se petreca cu mult înainte de nebunia aceea generală despre care poate ați auzit. S-a vorbit pe toate posturile de radio, a apărut și la televiziunile private, până și internetul a vuit timp de trei ore și patruzeci de minute, se razvrătiseră atunci mulți împotriva obiectelor promoționale fără rost, apăruse și un hashtag dedicat, #SuperErouToday, apoi apăruseră ideile, imaginația începuse să-mi dea aripi, era perfect, poezia plutea în aer, uite, de exemplu, prima dată imi trecuse prin cap o umbrelă, nu, nu umbrela propriu zisă ci mai degrabă imaginea ei, o umbrelă mare, încăpătoare,  un obiect util, cu două fețe asortate la picăturile de ploaie,  deschidere manuală și închidere automată, cu coaste și rame din fibră de sticlă complete cu sistem de protecție împotriva vântului.

Citește în continuare „De atunci am devenit un #SuperErouToday”

Raftul cu amintiri

Dacă ar fi să umplu o cămară cu vise, aș alege mai întâi trei rafturi de dimensiuni medii pe care le-aș îmbrăca în alb, aș adăuga puțină aducere aminte, un pic de fșina, un pic de bicarbonat, aș amesteca totul, cât să treacă melancolia și apoi cu nostalgie aș umple rafturile cu zece povești, bunătăți sănătoase pentru suflet.

Mierea

Când eram mică, vorbeam cu o groază de personaje pe care le inventam, în funcție de situație. Când mă întepase prima dată o albină, nu știusem ce se întâmplă și nu-i dădusem nici nume, mă durea atât de tare încât nu-mi venea nici un nume de personaj în cap.

O chemasem pe mama, urlând, mama venise, speriată și mă găsise cu o umflătură mare și roșie pe obrazul stâng.

Sursa foto : unsplash

„Lasă mama că trece, veninul de albine este sănătos, conține enzime, zaharuri, aminoacizi și minerale care întăresc sistemul imunitar iar melitina și apamina au efect antinflamator, antibacterian și analgezic” îmi spusese atunci mama dar eu continuasem să urlu de durere, nu știam de unde știa mama toate acele cuvinte pompoase, pe mine mă durea tare, atât de tare încât nici nume de personaj nu-i găsisem albinei.

Miere poliflora - Driedfruits
Miere poliflora – Driedfruits

Sursa foto : Driedfruits

Mama îmi citise gândurile, nu știu cum făcea ea să-mi citească mie toate gândurile, și-mi spusese “lasă mama, nu e băi că n-ai găsit nume, albina oricum te-a înțepat și apoi a murit” îmi spusese și, ca să mă liniștească puțin și să uit de durere, îmi unsese o felie cu miere poliflora pe care eu o mancasem între două sughițuri și lacrimile continuaseră să-mi curgă dar mama era fericită că mâncam, mierea de albine ameliora durerile de gât și tusea intărea sistemul imunitar, contribuia la sănătatea sistemului digestiv și la prevenirea unor tipuri de cancer.

Dar eu nu știam ce-i moartea pe vremea aceea.

Citește în continuare „Raftul cu amintiri”

Până să apar eu, Mercedes

De când i-am văzut, i-am plăcut. Mai ales pe ea, o blondă micuță, mereu veselă și pusă pe glume. Ce-mi place cel mai mult la ei, este că mereu se ceartă. Mici certuri care fac bine unei relații. Când am apărut eu în viața lor, ei tocmai ce se întorceau de la mare și îi lăsase mașina în pană, pe un drum de țară din Bulgaria. Vechea mașină. Și acum li se mai întâmplă să își aducă aminte de vechiul lor Fiat în care el venea să o ia pe ea pe vremea când încă le sclipeau ochii la amândoi. Da, vechiul Fiat albastru-cer în care rămaseseră în pană pe drumul de intoarecere și căruia i se mai ardea câte un far când le era lumea mai dragă.

Citește în continuare „Până să apar eu, Mercedes”

Și, mai ales, relaxează-te

Spacer – IT comes home” îmi șoptește o voce suavă pe care nu o recunosc, nu o ascult până la capăt, nu înțeleg ce vrea să-mi spună, nu prind mesajul și mă trezesc brusc într-o intersecție aglomerată în care am uitat de ce sunt și unde vreau să ajung.

E atâta haos în ultimul sfert de secol încât, de multe ori, încep fraze pe care le uit, neterminate, pe la mijloc sau, pe undeva pe la început, și apoi încep alte fraze pe care le uit din nou și-mi pare că trăiesc o viață începută și apoi atât de amestecată încât mă simt ruptă în mii de bucăți, mii de task-uri mici, la fel de importante toate.

Citește în continuare „Și, mai ales, relaxează-te”