La mine în casă unii se cred în supermarket

Stăpânul parchetelor era un bărbat la vreo cincizeci de ani, trecut prin viață. Când m-a văzut, a știut că îmi doresc încălzire prin pardoseală.

„În cazul ăsta îți trebuie un parchet dublu stratificat sau  parchet triplustratificat, să circule bine aerul. Sau parchet masiv, din merbau, doussie, teak sau iroko. Sau, dacă vrei ceva ultimul răcnet, poți opta pentru SPC, o pardoseală modernă, compozit din plastic și piatră.”

L-am ascultat atentă și apoi am căzut pe gânduri. Dilema era mare și alegerea dificilă. I-am explicat că, de fapt, nu mai doream să intre toți încălțati în sufragerie. Știa, cineva îl pusese la curent. Cică chestia asta cu descălțatul la ușă nu-i peste tot. „Dar ăștia, de intră încălțati, sunt de-ai noștri. Vecini, prieteni, rude”.

Păi oare n-ar fi fain ca-n loc de broaște să fie aici o sală de sport acoperită?

Mă întâlnesc ieri cu Toni. Cum nu știți cine-i Toni? O fi plecat din țară înainte să vă mutați aici? Acum, că -mi spuneți, s-ar putea să aveți dreptate. Înainte să vă mutați, aici era o livadă de pruni. Toni locuia într-una din bărăci, unde se terminau prunii. Eu locuiam unde locuiesc și acum, peste drum de livadă. În jos, la capătul străzii, dincolo de gardul de sârmă, erau odată bazinele fabricii de stofe. Imediat după Revoluție Toni a plecat „dincolo”. Fabrica de stofe a mai rezistat puțin, dar nu mult. Acum bazinele sunt lăsate în paragină. Spre capătul lunii mai e plină stradă de broaște scăpate printre zăbrele. De asta nu-și aduce aminte Toni. Când a plecat el nu apăruseră încă broaștele. Broaștele și terenul ăla situat în buricul târgului, de astea două lucruri mi-a vorbit ieri Toni când ne-am întâlnit.

Mă simt mult mai tânără decât am fost vreodată

Film creație personală

Afară ninge cu fulgi mari și deși iar eu am o față de plapumă. Constat asta fără să mă uit în oglindă, când deschid fereastra, să miros iarna, să aud mai bine cântecul pasarelelor, niște vrăbii mici și multe își iau toate zborul, lăsând în urmă niște urme mici pe zăpada proaspăt așezată, trei pene gri și o tipă în floarea vârstei, puțin mirată de reacția păsărilor.

Închid fereastra, mângâi pisica și îmi ating fața. E uscată ca deșertul Sahara în plină vară și mototolită. Fața, nu pisica. Pisica nu mă recunoaște de sub fața mototolită. Mototolită. Asta a fost primul cuvânt care mi-a trecut prin cap când mi-am atins obrajii. Mă strânge atât de tare pielea că îmi vine să plâng. În acest moment precis, când prima lacrimă izvorăște din ochiul drept, începe să mă usture atât de tare pielea din jurul ochilor, că deschid din nou fereastra, scot capul pe geam și îmi las fața în voia fulgilor de nea. Mulți, mari, deși. Abia apoi, după ce îmi mai revin puțin, mă duc la baie mă uit în oglindă. Au dreptate și vrăbiile și pisica. Dacă nu m-ar fi durut articulațiile, aș fi luat-o și eu la fugă. Dar așa, cu fața asta mototolită și cu senzația că am fost călcată în picioare peste noapte de o turmă de elefanți adulți, n-am de ales.

Trebuie să fac ceva. Zis și făcut, caut telefonul mobil, unde naibii l-oi fi pus că nici cu memoria nu stau mai bine, și, după zece minute îl găsesc sub pernă. Să-mi fie învățatură de minte să mai stau toată noaptea pe Facebook!

Dragul meu OUTLET

Tipa din Hong Kong a fost prima care mi-a povestit despre outlet. Cu o zi înainte își cumpărase niște falsuri făcute în China pe care se gândea să le asorteze la niște haine de top. Ceva mărci cunoscute. De la ea am învățat atunci că nu dă bine niciodată să te îmbraci numai în haine de marcă. Ceea ce dă bine este ca ansamblul creat să fie echilibrat și să te reprezinte. Să-ți poarte amprenta. Apoi mi-a spus ca outlet-ul e accesibil oricui. Mă citise că nu aveam banii ei.

Asta a fost una dintre marile mele revelații vestimentare. Eu sunt un om de rând, învățată de mică să mă îmbrac în haine de tip sac, ea era soția unui cunoscut patron din vest, ieșit la pensie și era obișnuită cu lucrurile scumpe. Am aflat asta în Hong Kong, în timp ce umblam cu ea dintr-un magazin de lux în altul și ea nu avea habar de valoarea lucrurilor. Când m-a întrebat dacă aș da cincizeci de euro pe o șapcă de golf, mi-am dat seama că nu e obișnuită să se uite la bani. 

Ce-am fi dacă n-am economisi?

Săptămâna trecută am participat la o prezentare despre minimalism. Prezentarea era făcută de o tânără persoană, decisă să adopte principiul. Ascultând-o, am realizat cât de mare este diferența dintre generații în ceea ce privește legătura dintre om și lucruri.

Eu, de exemplu, cea născută înainte de Revoluție, sunt mai degrabă genul strângător. Mă înconjor de lucruri pe principiul că „nu se știe niciodată”. În plus, din fiecare lucru strâns în jurul meu, nasc câte o amintire. Și astfel, mă leg de amintiri și, implicit de lucruri. Conceptul de „minimalist” este fix la polul opus. Cei ce îl adoptă se despart de tot ceea ce este prea mult.

Două generații, două mentalități, două extreme. Și totuși, toți economisim. Unii economisesc dintr-un fel de revoltă vizavi de un sistem al „prea-multului”, alții, cei ca mine, dintr-un fel de revoltă născută din prea puțin.

Sunt o ambițioasă și o asum

Am ratat-o din nou, grandios, fix la final. Am încercat s-o tai frumos, cu o lingură de lemn, în șase părți egale, și s-o servesc în niște farfurii normale, albe cu flori roz. În mintea mea mergea ca unsă. Aluneca frumos din cratiță și rămânea lipită de farfurie. În realitate, s-a scurs ca o moluscă din cratiță și s-a întins ca o pleașcă pe dușumea. Incerc din nou.

Comand pe magazinul online Dajar o spatula de prajituri Ivy, un litru de lapte, zahăr, ouă și o iau de la capăt.

Sursa foto : Dajar România

Mi se întâmplă uneori să nu-mi iasă

Ani de zile mi-am fiert creierii și mi-am tocat mărunt nervii, și tot nu mi-a ieșit de fiecare dată. De fapt și de drept, mi-a ieșit de două ori aproape perfect. În zece ani de zile am încercat de douăzeci de ori. În fiecare an, de Paști și de Crăciun. Ba era de vină lingura de lemn, prea aspră, ba erau de vină cupele în care o serveam, prea mici, ba nu aveam o față de masă demnă de eveniment, ba era cuptorul de vină pentru că era puțin înclinat spre stânga, ba era de vină dușumeaua, veche, putrezită pe alocuri, ba era din vina lemnului din care era făcută dușumeaua, ba, dimpotrivă, dușumeaua era crom-nickel, măsurată cu bolobocul, dacă era vina cuiva, era sigur vina cuptorului care ardea inegal și cu intermitențe, sau, era clar vina rețetei, prea mult lapte, prea mult zahar, prea multe ingrediente, o dată a fost chiar vina pisicii care a băut tot laptele, de fapt și de drept, a fost vina mea că am plecat din bucătărie sau, tot vina mea, că nu-mi ies niciodată dulciurile, altădată a fost evident din vina cratiței, inadecvată flăcării directe. De cele mai multe ori însă, era din vina mea : ori uitam vreun ingredient, ori ratam cu măiestrie „bain-marie”-ul. Cine poate rata cu măiestrie bain-marie-ul dacă nu eu? Să ridice mâna sus cine a mai pățit-o. Vedeți că sunt singura căreia i se întâmplă?

Nu mă credeți? Să vă povestesc

Ultima oară, de exemplu, a fost cât pe ce s-o nimeresc. Arăta sublim, crusta de zahăr ars era groasă fix cât trebuia, printr-o minune irepetabilă cuptorul funcționase impecabil și amestecul din cratița cea mică, cea scufundată în apa din cratița cea mare, căpătase chiar o culoare agreabil de privit, un caramel tandru, o crustă fină, subțire, o textură minunată. Totul arăta minunat și, sunt ferm convinsă că ar fi avut și un gust de zile mari, dacă nu s-ar fi vărsat tot conținutul din cratița mică în cei doi litri de apă din cratița mare. Praf și pulbere s-a ales atunci din crema de zahăr ars. Praf din lapte, praf din zahăr, praf din ouă. Toate, într-un amestec de-o estetică incredibilă, scurs printre scânduri și pierdut prin crăpăturile aproape invizibile ale plintei. Praf de stele în ochii mei și explozie de cuvinte în gură. Nu, nu vorbesc niciodată urât, se mai întâmplă să se ivească ocazii dar rezist. Strâng din dinți și explozia o aud doar eu. Între dinți. Apoi încerc să mă calmez, derulând totul, cu calm.

Ultima oară au fost clar de vină oalele. Cratițele. Nu aveau dimensiunea potrivită. Cratițele mele erau complet nepotrivite pentru bain-marie. De mărimi incompatibile, într-un echilibru instabil una în cealaltă. Știam că se va întâmpla odată și odată. Știam și nu făceam nimic în sensul unei ameliorări oarecare. Îmi trebuiau alte cratițe, asta era evident.

Am trecut mereu peste

Azi mi-am luat cratițe noi și mi-am pus ochelari. Dioptrii mici dar obligatorii. Să nu mai greșesc rețeta. Să nu mai încurc oalele. Să iasă ca la carte totul. În carte scrie clar: un litru de lapte, opt ouă, zahăr, zahăr vanilat. Se topește zaharul într-o cratiță înaltă și se lasă să se răcească. Când începe să crape și să trozneasca, e semn că se poate adăuga laptele, în prealabil amestecat cu ouăle. Apoi se pune totul la cuptor, în bain-marie. Oala mică, cea cu amestecul, într-o oală mai mare, plină cu apă. Adică nu chiar plină -plină, destul de plină cât să nu dea pe lângă.

Sursa foto : Dajar România

Dar nu mă las

Aș putea sta în bucătărie ore întregi, dacă ar fi după mine. Îmi place să gătesc. Îmi ies aproape toate bucatele ca la carte. Și salata boeuf și cea berlineza și ciorba de fasole cu afumătură și tarhon. Am oale și cratițe de toate mărimile, și mai vechi, moștenite, și mai noi, ultimul răcnet, dobândite pe muncă cinstită, am și vreo cinci seturi de tacâmuri, farfurii cu desene, de la nuntă, o oală ceramică mare, pentru sarmale, o oală sub presiune, vreo zece cuțite care taie bine și vreo trei polonic. Asta, pe scurt. Și totuși…

Am ratat-o din nou, grandios, fix la final. Am încercat s-o tai frumos, cu o lingură de lemn, în șase părți egale, și s-o servesc în niște farfurii normale, albe cu flori roz. În mintea mea mergea ca unsă. Aluneca frumos din cratiță și rămânea lipită de farfurie. În realitate, s-a scurs ca o moluscă din cratiță și s-a întins ca o pleașcă pe dușumea.

Stau la masa mică din bucătăria orientată vest și-mi beau cafeaua. O pisică grasă lipăie fericită podeaua, afară ninge potolit, cu toate că e mijlocul lui martie. După a doua cafea îmi dau seama unde am greșit. Comand pe Internet o spatula, un litru de lapte, zahăr, ouă și o iau de la capăt. Sunt foarte ambițioasă din fire. 

Articol scris pentru Spring Superblog 2021, proba Dajar România

Locul acela secret de care te leagă ața

Anca, tipa de pe locul 7b, turuie încă de la decolare. Își face casă, undeva prin nord. E visul ei să stea la casă, a crescut la bloc, cu cheia de gât. Dar, până la urmă, a reușit. Își vede, în sfârșit, visul cu ochii. De ceva vreme a devenit posibil să-ți vezi visul cu ochii. Pe ea a ajutat-o vindem-ieftin.ro. Ea doar le-a spus ce casă vrea iar ei s-au ocupat de materiale. De toate materialele.

Sursa foto : Vindem-ieftin.ro

„Și să știți că a ieșit mult mai ieftin! Ei iau direct de la sursă materialele, nu mai costă depozitarea și, per total, totul e mai simplu. Totul e pe comandă, în funcție de dimensiune și culoarea dorită. Cine mai are timp azi să-și petreacă viața prin depozite? Cine? „

Asta e adevărat. În nici un caz ea. Ea e mereu pe drumuri. Azi la Paris, mâine cine știe?

Ajung la Paris, se despart. Fiecare cu viața ei.

Semnat : bucătăria ideală

„Fata asta nu s-a născut ieri. Ci mult mai departe. Pe vremea în care toate lucrurile importante se petreceau în bucătărie. Bârfe, socoteli, cafea, planuri, liste de cumpăraturi, speranțe. Pe vremea aceea existau doar speranțe și vise. Fata asta este o visătoare născută cu capul în nori și picioarele pe Pământ. Să luăm, de exemplu, friptura la cuptor. Cât timp credeți că a așteptat fata asta până când să reușească friptura perfectă? Ei bine, un infinit de ani și de vise. O ardea mereu în cuptorul strâmb. Dar ce credeți? Până la urmă, i-a reușit. Căci, în ciuda faptului că este o nostalgică-melancolică incurabilă, fata asta știe ce vrea. Să nu credeți că visează mereu cai verzi pe pereți mov. Nu, în cea mai mare parte a timpului fata asta e rațională. „Maximum de satisfacție cu minimum de efort”. Cam acesta ar fi sloganul ei. Și, să nu uit. Când își pune ceva în cap, reușește în mare parte din cazuri. În cazul meu, a reușit.”

Semnat : bucătăria ideală

Sursa foto : Franke

Bucătăria mea ideală a existat întotdeauna în capul meu. Dacă e să o descriu pe scurt, este o încăpere nici foarte mare, nici foarte mică, cu pardoseala de lemn, vedere spre grădină, are o masă mică, cu două scaune, o coloană cu cuptor electric, microunde, dulap pentru oale mari, folosite de Paști și de Crăciun, are frigider incorporat, cămara incorporata, dulap pentru capace, ușor accesibil, sertare multe, mari, pe sina, plită cu curățire rapidă, hota adevărată, cu evacuare externă, o chiuvetă Franke de dimensiuni mari, o baterie de bucătărie și un coș de gunoi sub chiuvetă, ușor accesibil, prin tragere. Pentru că, de când mă știu mi-a plăcut să gătesc, de când mă știu mi-am dorit o bucătărie în care totul să fie la îndemână, accesibil și util.

Sursa foto : Franke

Totul a început în copilărie.

Pe vremea aceea nu auzeam vocile. Dar vocile existau. Fiecare loc are vocile lui. Dacă ar fi să le dau o definiție, aș spune că sunt frânturi de viață povestite cu voce tare. E ca atunci când ești într-un loc, îți trec prin cap o groază de chestii, amestecate, tu ți-ai dori ca măcar o parte dintre ele să se întâmple cu adevărat și cineva, nu se știe cine, ar face o listă cu toate acele lucruri. Apoi, în fiecare zi, ți le-ar citi în mod repetat până ai ajunge să ți le dorești atât de mult încât ai face orice să ți se întâmple cu adevărat. Și până la urmă ai reuși.

Să luăm, de exemplu, bucătăria. Construită prin anii ’50, după standardele de atunci. Nu foarte mare, atât cât să încapă și un pat și o masă lângă soba vesta. Un dulap agățat, alte două așezate pe podea și un altul de tip coloană, plin cu haine vechi. Totul, cu vedere spre grădină. Asta era bucătăria pe vremea copilăriei. Eram fericită în bucătăria aceea. Nu făceam eu mâncare, eu doar priveam. Dura mult să fiarbă ciorba și drumurile către cămara de pe hol erau dese. Oalele nu încăpeau decât în dulapul de jos, chiuveta era atât de mică încât, de multe ori, vasele erau spălate la cișmeaua din curte. Pe bunica o dureau și picioarele și salele, asta știam cu toții. Ne repeta de fiecare dată când avea ocazia dar nu dădea vina decât pe „anii ăștia care trec prea repede”. Într-un astfel de moment a apărut prima dată vocea din capul meu. „Când voi crește mare, voi avea frigiderul și cămara în bucătărie și chiuveta va fi atât de mare cât să încapă în ea o oală cu tot cu capac”.

Sursa foto: Franke

Și a tot repetat vocea chestia asta, ani de zile, până când, într-un final, după mulți ani, am decis să refac bucătăria după standardele vocii din capul meu. Așa s-a petrecut treaba și cu cuptorul și cu soba.

Cuptorul de pe vremea bunicii era strâmb, imposibil de reglat și era așezat aproape de podea. Când se nimerea ca bunica să aibă chef de „ceva dulce, făcut în casă”, știam că se va sfârși, inevitabil, cu bodoganeli. Ba se ardea cozonacul prea tare pe stânga, ba se prindea crema de zahăr ars, ba rămânea bunica blocată de sale. Toate acestea, din cauza cuptorului. Și aici intervenea de multe ori vocea care-mi spunea și-mi tot repeta, că, atunci când voi fi mare voi avea un cuptor adevăr, cu temperatură și mod de coacere ajustabile, situat la o înălțime convenabilă.

Sursa foto : Franke

La fel și cu plita. Era obiectul cel mai imposibil de curățat. Bunica o dădea în fiecare săptămână cu negreala, negreala se lua pe degete și mirosea urât și plita tot murdară rămânea. În astfel de momente, desigur, apărea vocea și-mi șoptea „visează larg și se va îndeplini”. Este adevărat că am visat zeci de ani, și lung și larg, până să se se împlinească. Dar vocea nu avea nici vârstă, nici ego, vocea insista în timp ce eu înaintam în vârstă, desigur, vârsta e doar un număr, în capul meu eu am mereu 18 ani și vise cât casa. Bucătăria e deja refăcută, urmează restul.

„Fata asta e una dintre cele mai încăpățânate ființe de pe Pământ. Simt că, în curând, voi scăpa de faianța asta albă care-mi amintește de spital”

Baia ideală

(va urma)

Articol scris pentru Spring Superblog 2021, proba Franke

 

Kärcher, mon cher

În casă miroase bine, a cacao cu lapte și a pâine prăjită și eu citesc Jules Verne. „Ocolul lumii în optzeci de zile”. In acest timp, SC3, zis și Premium curăță cu abur plita veche de fontă și apoi naște, ca din senin, o furtună de abur pe faianța albă de deasupra chiuvetei, dezlipind abțibildurile mele preferate cu flori și albine, curățând în profunzime și dezinfectând fără alte substanțe chimice, în timp ce WD3 aspiră podeaua roșie din bucătărie iar SC3 Upright Easyfix, aparatul de curățat cu abur, omoară 99,99% din bacteriile din covorul persan din camera mare.

 

Sursa foto: Kärcher

E sâmbătă, e zi de curățenie, curățenia care contează, și eu privesc nedumerită în jur și nu înțeleg cum se face că bunica a renunțat la găleata cu apă fierbinte amestecată cu petrol cu care spală, de obicei, pardoseala veche a bucătăriei mici și cum de mama n-a mai pregătit soluția ei magică de bicarbonat amestecat cu apă, „să mai scoată puțin fața faianței ăsteia de pe vremea lui Pazvante”.

„Buni, au evadat personajele !”, strig eu ca din gură de șarpe și aproape că-mi vine să plâng. Mi-am imaginat de atâtea ori că, dacă mi-aș dori ceva foarte tare și aș strânge ochii, s-ar putea întâmpla, încât acum, când pare că se întâmplă, mi se face frică. E adevărat că dintotdeauna am detestat zilele în care mama și bunica întorc casa cu fundul în sus și se spetesc de dimineața până seara să „dea o formă onorabila casei ăsteia”. E adevărat că nu-mi place nici să șterg praful și nici să duc gunoiul și e adevărat că cel mai mult îmi place să citesc, să mă pierd în poveste și să-mi imaginez cum ar fi să fie.

Partikip

Îmi place să cred că poate. Îmi place să pot să cred. Cred că îmi place să pot. Uneori le cam amestec. Nu, nu voit. Promit că voi scrie ceva fabulos și nu iese. Nu că aș vrea să nu iasă. Mă dor dinții de cât aș vrea să iasă. La ultimele două ediții n-a ieșit nimic. Desigur, câteva articole posibil mișto în alt context, un pachet de bunătățuri de la Bacania Tei, vitamine de la Fares, o descoperire minunată, Bottega Verde căreia i-am devenit client fidel, un pachet surpriză de la Fares – vă foarte mulțumesc, eram fan și înainte, acum sunt super fan – și cam atât. Am pecit-o grav de două ori la cerințele tehnice – pac, plaf, zbum, așa sună palmele pe care mi le trag, eram obosită, extenuata, enervata de jobul la care, între timp, am renunțat, dar da, așa – mi trebuie.

Poate, de data asta, voi fi și mai atentă și mai inspirată. În rest, în afară de proba cu celulele Stem – a doua – care mi s-a părut o imensă bătaie de joc, totul a fost ok. De aceea, zic să mai încerc. Moarte n-are.