Jocul de-a prelungirea sinelui

Raymond Spartacus înainta încet. Îi era frică de spirite. Se trezise brusc, fără să vrea, simţise stropul scurgându-se leneş, atinsese stropul, îi simţise povestea stropului, povestea stropului vorbea despre o călătorie magică, dincolo de timpuri, peste timpuri.

Era un joc, Raymond Spartacus simţea.Raymond Spartacus ştia. Raymond Spartacus râvnea jocul, Raymond Spartacus nu avusese ocazia jocului.

Raymond Spartacus fusese un copil demult, Raymond Spartacus uitase că fusese copil. Raymond Spartacus număra acum doar anii şi ridurile, trecând. Îşi aducea aminte Raymond Spartacus de privirea bunicii cărând provizii, aranjând provizii, oftând provizii. Un fel de joc, jocul proviziilor, jocul bunicii. Toamna copilăriei ofta si ea după provizii, cerea provizii, iernile copilăriei erau albe, până peste cap de albe, albe şi reci. Raymond Spartacus nu se juca, Raymond Spartacus trecea doar de la o iarnă la altă în paşi mici şi repezi. Prea deşi.

Prea repezi…

„Go Fun Yourself ! ” îi strigau prietenii, Raymond Spartacus nu putea. Raymond Spartacus doar visa. Îşi dorea Raymond Spartacus un joc, o prelungire a sinelui, un obiect magic, un obiect propriu, a lui X-clusiv îşi dorea Raymond Spartacus.

Nu putea.

Raymond Spartacus nu avusese niciodată bicicletă. Nici trotinetă. Nici tricicleta. Vârsta majoratului îl prinsese pe Raymond Spartacus în apogeul paşilor.Raymond Spartacus era maestrul paşilor. Raymond Spartacus îşi atinsese practic limita paşilor pe la 18 ani. Îşi ceruse Raymond Spartacus sfios cadoul atunci, la 18 ani : „o maşină !”.

Părinţii îl priviseră pe Raymond Spartacus într-un mod ciudat. Strâmb şi ciudat. Părinţii se uitaseră apoi unul la altul. Izbucniseră în râs părinţii … Îşi văzuseră apoi mai departe de ale lor, părinţii. Mama lui Raymond Spartacus tăia în continuare ceapa foarte fin, niciodată nu înţelesese Raymond Spartacus cum putea cineva să taie şi să plângă în acelaşi timp. Tatăl lui Raymond Spartacus golea în continuare paharele cu viteza luminii şi apoi mai cerea. Nu, tatăl lui Raymond Spartacus nu reuşea niciodată să-şi execute singur gândurile. Raymond Spartacus execut, sperând.

Până pe la douăzeci şi ceva de ani Raymond Spartacus a tot executat, rugător. Raymond Spartacus continuase să spere. Raymond Spartacus pierduse demult numărul paşilor. Limita paşilor îi explodase odată cu refuzul categoric al tatălui şi privirea neputincioasă a mamei. Speranţa nu-i explodase însă niciodată lui Raymond Spartacus.

Raymond Spartacus evadase undeva înspre trezeci de ani. Îşi luase pur şi simplu lumea în cap. Făcuse câţiva paşi şi apoi o luase la fugă Raymond Spartacus, pe uliţa noroioasă. Nu privise înapoi, nu scursese nici măcar o lacrimă Raymond Spartacus. Era un ins reţinut Raymond Spartacus. Subtil şi reţinut. Un adevărat OUTGlow era Raymond Spartacus.

Ani buni după, Raymond Spartacus înainta încet, departe de uliţa noroioasă.  Îi era frică de spirite, nu de gânduri. Înaintând, Raymond Spartacus simţea viitorul ca o parte din el, ca o prelungire a “eu”-ului, simţea jocul, atât de râvnitul joc. Raymond Spartacus îşi construia fără să ştie, o certitudine, certitudinea că dincolo de vise, există realitatea greu-tangibilă a semnificaţiilor. A semnelor.

La un moment dat precis, neprogramat, neprevăzut, Raymond Spartacus a intrat în joc, a simţit pur şi simplu cum timpul şi-a schimbat direcţia, cum sensul lucrurilor, căderea frunzelor, zgomotele crengilor, cum toate acestea au devenit deodată senzaţia propriilor umbre. Prelungirea propriilor umbre. Raymond Spartacus şi-a simţit propria umbră în prelungirea „eu”-ului într-un mâine în buclă. Acel ieri imposibil devenit mâine. Raymond Spartacus şi-a executat certitudinea.

Raymond Spartacus avea din nou 18 ani. Raymond Spartacus îşi depăşise timpul şi iernile şi proviziile. Raymond Spartacul îşi depăşise bunicii şi părinţii, îi depăşise pe toţi, Raymond Spartacus. Raymond Spartacus nu-si depăşise însă visul. Raymond Spartacus nu mai păşea, Raymond Spartacus rula. Raymond Spartacus se juca. Era un joc de-a sine-ului, un joc inventat „ad-hoc”. Un „ad-hoc” inceput ieri şi terminat mâine.

Era jocul de-a prelungirea sinelui, era visul devenit faptă.

Era jocul de-a senzaţiile, senzaţia primului contact, X-trema senzaţie a contactului vizual, era senzaţia tuturor posibilităţilor, jocul de-a luminile şi contururile, jocul de-a accesoriile. Era jocul de-a posibilităţile, toate posibilităţile, o posibilitate – o personalitate. Îi plăcea teribil lui Raymond Spartacus personalitatea X-cite, era o personalitate mănuşă, mănuşă-vis asortată perfect mănuşii mustaţă.  Avea deja mustaţă Raymond Spartacus la vremea aceea.

I-o amintea pe doamna Lili personalitatea X-cite. Raymond Spartacus o iubea în secret pe doamna Lili. Îi simţea prezenţa de departe Raymond Spartacus, i-o detecta, îi numără toate apariţiile, una câte una Raymond Spartacus. Cand apărea doamna Lili, „direcţie asistată” devenea Raymond Spartacus. Trup şi suflet.

Inspira şi expira profund Raymond Spartacus când o zărea pe doamna Lili. Respiraţia îmbunătăţită era o calitate X-cite pe care doamna Lili o aprecia în mod deosebit. Doamna Lili era o ecologică cu acte-n regula. Detesta doamna Lili emisiile inutile. Raymond Spartacus o ştia şi roşea. Se ascundea Raymond Spartacus în spatele grilei în formă de X, doamna Lili îi X-cita toate simţurile, toţi porii. Raymond Spartacus o simţea, Raymond Spartacus se ascundea în spatele farurilor, luminile de zi cu technologie LED îl protejeau de privirile ei pătrunzătoare, devastatoare.

„Go Fun Yourself” îi şopteau farurile, Raymond Spartacus ezita. Raymond Spartacus se colora. Roşu devenea.

Doamna Lili trecea. Doamna Lili îl atingea, „X-touch” simţea, Raymond Spartacus tresărea. Raymond Spartacus ameţea, Raymond Spartacus învăţa. Raymond Spartacus se întreba. Răspuns imediat nu găsea Raymond Spartacus, apăsa uşor, X-touch Raymond Spartacus se conecta. Apoi căuta şi găsea. Raymond Spartacus se transforma.

Raymond Spartacus nu mai păşea, Raymond Spartacus rula. Raymond Spartacus se juca. Încet de tot dommna Lili dispărea.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2014, proba Toyota Aygo.