Undeva la capătul lumii

„Azi e cel mai bun moment să călătorim !”  (CND Turism – Vacanțe Speciale)

Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, destinaţii exotice sau nu întâlnirea cu oamenii „dincolo de mine” m-a captivat şi m-a făcut să-mi doresc să văd lumea cu ochii larg deschişi, eliberaţi de orice idee preconcepută.

Senzaţia capătului de lume este o senzaţie ciudată, greu de transpuns în cuvinte. „Se face” doar că eşti la mii de kilometri distanţă şi gândurile, nici măcar gândurile, nu mai pot ignora asta. Senzaţia capătului de lume e stranie şi tocmai din această cauza contagioasă….

Prima şi prima oară când m-am simţit la capătul lumii era undeva pe o plajă din Bali, genul acela de plajă de la marginea oraşului, trecea un fel de tub cilindric fix prin faţa mării, peisajul era lipsit de orice estetică dar sentimentul de capătul lumii era acolo, prezent, la ora şase şi treizeci într-o zi de miercuri dintr-o săptămâna de început de octombrie. Pista de decolare era la capătul plajei şi eu, la capătul lumii, priveam când la mare când la tubul acela cilindric, ciudat – întrebasem din curioziate ce-i cu el, mi se dăduse de înţeles că adună apele poluate – priveam cilindrul acela ciudat şi încercam să nu mă imaginez atât de „hăt departe”, încercam dar nu reuşeam, momentul prezent îmi invadase gândurile şi mişcările, priveam pe rând punctele acelea mici, din ce în ce mai mici de la capătul pistei şi încercam să ignor tubul acela cilindric şi strigătele-reclamă „masaj pe plajă la preţuri mici” – erau nişte femei simple, zâmbetul le lăţea faţa, un zâmbet cald, ademenitor, atrăgeau turiştii acelui sfârsit de după-amiază cu oferte îmbietoare, propuneau masajele acelea „balineze”, cu adevărat balineze, ulei amestecat cu nisip, nisip bătut de briza mării şi întins de degetele femeilor acelea simple – încercam să ignor totul, să închid doar ochii şi să trăiesc doar clipa aceea unică de contopire cu valurile şi cu plaja şi cu punctele acelea mici, din ce în ce mai mici.

DSC02551

A doua oară senzaţia capătului de lume m-a prins într-un alt capăt de lume, fusese o zi încărcată, decalajul orar îşi spusese cuvântul de nenumărate ori, vizitasem mult şi repede, cu ochii aproape închişi, cu urechile larg deschise, încercasem să fac situaţiei, văzusem templul Cerului după zece ore de zbor non stop, un mic dejun luat pe la trei dimineaţa , noi „grupul” într-o sală mare cu mese rotunde, „nouă e un număr magic” ni se explicase, eram mereu nouă la masă, era genul de masă „rotitoare”, se împărţeau bucatele cu necunoscuţi, se socializa fără voie. Piaţa Tiananmen mi-a amintit de „anii aceia”, erau acolo toate aminitirile mele dinainte de revoluţie strânse toate la un loc, erau mulţi, foarte mulţi oamenii de ordine, sosii ale vechilor „miliţieni” care indicau direcţii obligatorii, era acolo un fel de ordine impusă, un set de reguli ghicite în privirile serioase, erau acolo o mare parte din regulile copilăriei, strânse toate acolo, ani multi după, setul de reguli bătând timpul, supravietuindu-i, zece mii de kilometrii undeva spre est, supremul est.

DSC00065

Au mai fost şi alte capete de lume de atunci. A fost de exemplu Uganda şi zborul acela nesperat la clasa „affaire” – mă simţeam atunci pierdută în lumea aceea de oameni de afaceri, stewardesa citise probabil pe faţa mea întrebările ne-întrebate şi-mi oferise un pahar de şampanie, eu aveam certa impresie că greşisem zborul, nu recunosteam destinaţia, nu-mi vorbise nimeni de oraşul acela cu nume ciudat, am acceptat paharul de şampanie, l-am băut şi apoi am îndrăznit să întreb dacă nu cumva încurcasem avionul, stewardesa mi-a zâmbit frumos şi mi-a răspuns „este într-adevăr zborul de Kampala cu escală la Kigali”. M-am liniştit şi am cerut un alt pahar. Era o companie olandeză, cunoşteam spiritul rebel al olandezilor, ei şi coffé-shop-urile lor, celebrele lor coffée – shopuri. Vizitasem Amsterdam-ul pe fugă, două zile cât un weekend prelungit, un sejur neprogramat, ne amestecasem fără să vrem cu lumea aceea pestriţă, cu luminile neoanelor pe marginea canalelor, privisem cu ochii cât cepele vitrinele acelea ciudate cu produsele acelea ciudate, se dădeau detalii relative la efecte de tot felul, în culori de tot felul, noi, fetele, cerusem cu insistenţă „o mică tură prin cartierul roşu” erau acolo o grămadă de vitrine ciudate, fete tinere şi frumoase zâmbeau frumos, era o senzaţie ciudată de cabinet medical dincolo de vitrinele acelea ciudate. Noi fetele trecusem repede pe lângă toate vitrinele acelea ciudate, din ce în ce mai repede, era o lumina roşie, din ce în ce mai roşie. Era să ne pierdem în labirintul acela de culori şi fete şi oameni care se împingeau să vadă vitrinile acelea ciudate. Ne-am regăsit cu toţii în piaţă bisericii, la capătul străzilor acelea ciudate cu lumini roşii. Era o senzaţie ciudată senzaţia acelei biserici în mijlocul acelor culori şi fete în spatele vitrinelor. Am găsit repede o explicaţie plauzibilă şi ne-am văzut mai departe de ale noastre, la întâmplare, fără ţintă precisă, fără plan impus.

Vacanţa în Sillicon Valley nu fusese o înâmplare, o planificasem cu câteva luni bune înainte, ajunsesem undeva spre ora cinci după o escală la NewYork, fusese o călătorie lungă, o destinaţie specială  plină de emoţii – turbulenţele „acelea” din filmele americane există cu adevărat, există cu adevărat şi rictusul acela ciudat ascuns cu greu în faţa turiştilor aceia ciudaţi faţă în faţă cu combinaţii cel puţin aleatoare de cozonac, pâine, roşii şi ouă. Sillicon Valley mi s-a părut un loc mănuşă, locul pe care probabil îl ratasem, exista acolo o senzaţie aproape palpabilă că totul e posbil, că toţi pleacă de la zero şi reuşesc cu brio, că orice idee, oricât de trăznită ar putea părea la prima ocazie, este de fapt la un deget distanţă de o afacere în aur. Exista acolo, în Sillicon Valley o senzaţie de apartenenţă implicită la dreptul de a speră că totul este posibil, că creativitatea este molipsitoare, că gardul vecinului nu există, că doar realizările vecinului există cu adevărat.

DSC04135

Exista acolo, în Sillicon Valley, un pic de Românie expatriată, o bucată din Carpaţi „plecată dincolo”, un dincolo văzut şi simţit. Exista acolo dimensiunile acelea compatibile cu ţara aceea, mult peste dimensiunile „obişnuite”, exista ţărmul acela sălbatic de Pacific măturat de vânturi şi valuri şi valuri şi vânturi, vântul acela rece de mai care macină amintiri, exista şoseaua aceea cotită cu vilele ei celebre şi oraşele ei celebre, exista acolo natura aceea sălbatică şi culorile acelea sălbatice şi stâncile acelea aruncate în mare… Existau în Sillicon Valley oamenii aceia obişnuiţi care acolo, în Sillicon Valley, păreau una cu „ţara făgăduinţei” : deschişi tuturor posibilităţilor .

Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, destinatii exotice sau nu întâlnirea cu oamenii „dincolo de mine” m-a captivat şi m-a făcut să-mi doresc să văd lumea cu ochii larg deschişi, eliberaţi de orice idee preconcepută. Să văd lumea prin ochii celorlalţi.

Voi, dragi cititori, vouă în ce fel vă place să vedeţi lumea asta mare?

 

Acest articol a fosr scris petru SuperBlog 204 proba CND Turism – Vacanțe Speciale.

logo_CND_patrat

 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Undeva la capătul lumii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s