E doar istoria care ne curge prin vene

Îmi spun de multe ori că am tendinţa de a-mi imagina lumea mai frumoasă decât este. Şi nu există nimeni care să mă contrazică. „Eu şi visele mele” ne imaginăm lumea prin literele celorlalţi. Cuvinte înşiruite într-o logică anume. „Eu şi visele mele” formăm un tot de comun acord, vibrăm, rezonam împreună, „eu şi visele mele” suntem la unison cu lumea pe care ne-am dori-o. Când mi se întâmplă să mă înşel în privinţa lumii, încep să funcţionez în mod cinic, există o energie a cinismului greu de explicat. A-mi lua reperele, propriile repere peste picior atunci când nu există praguri de trecut, a-mi lua reperele peste picior este un fel de reacţie la non-reacţie.

De ce spun toate astea într-un text destinat noţiunii de comunitate? În primul rând pentru a trasa în linii mari propriile criterii de apartenenţă la o comunitate. Apartenenţa mi-o defineşte în primul şi în primul rând scopul, setul de valori şi sensul, atâta vreme cât nu există partaj al sensului, al valorilor şi al finalităţii actului nu există apartenenţă. Convingerea proprie îmi este criteriu esenţial. Pentru „micile excepţii de la regulă” există cinismul.

Comunităţile mele? Încep uneori virtual. Uneori nu. Se continuă uneori în „real”. Alteori nu. Indiferent de cum încep şi cum se continuă apartenenţa la o comunitate îmi este necesară dar nu suficientă. Nu întotdeauna. Virtual-ul m-a „deformat” puţin dându-mi o tendinţă un pic (mult prea) idealistă. Realul compensează şi el cum poate. Probabil că un „şut acolo unde trebuie” m-ar scoate din idealismul din ce în ce mai cronic în care uneori mă afund. Probabil că noul concept KOMUNOMO ce-şi propune „să scoată oamenii din online şi să îi reînveţe să trăiască în viaţă reală, să redescopere şi să împărtăşească emoţii reale, autentice”, probabil că noul concept KOMUNOMO mi-ar putea fi şutul necesar.

KomunomoLogo_patrat-300x300

Comunităţile mele? Le număr pe degetele de la o mână o singură mână. Comoditate? Exigenţa alegerii? Lipsa de timp? Probabil că un pic din fiecare.

Aparţin în primul şi în primul rând comunităţii românilor de pretutindeni. A tuturor românilor care dovedesc în fiecare zi că „imaginea în general vehiculată” este doar o faţetă. Am creat acum vreo patru ani o comunitate virtuală „Promovarea României” din dorinţa de a arăta lumii „faţa ascunsă a României”. Ideea era de a forta ieşirea din cercul vicios al negării de sine. De a crede şi a vorbi despre realizările valoroase ale românilor. De a vedea jumătatea plină a paharului şi a o arăta lumii. Ceea ce a stat la originea acestei iniţiative a fost o stare de fapt : noi, românii, avem în general tendinţa de a vedea lucrurile mai negre decât sunt şi – probabil că din acest motiv – a nu ne conştientiza propria valoare, nu într-atât încât să ne susţinem propriile realizări, comunicând larg. Nu într-atât încât să vorbim despre realizările compatrioţilor noştri cu stima şi cu respectul cuvenit. Nu într-atât încât să putem schimbă, pas cu pas, imaginea negativă creată de-a lungul timpului. Iniţiativa a strâns în jurul ei vreo 600 de oameni si a devenit la un moment dat „off line” – 2 întâlniri la Bucureşti. De atunci lucrurile s-au mai schimbat puţin, ne-am schimbat şi noi un pic. Parcă-parcă. De atunci ne întâlnim de cel puţin două ori pe an prin aeropoarte, nu ne (mai) îmbulzim la cozi, uneori ne şi zâmbim, ne ascultăm poveştile cu părinţi, copii, bunici lăsaţi „acasă„.  De atunci am invatat sa ne ascundem cu greu tristeţea în spatele unei eşarfe în dungi. De atunci ne urăm puţin mai puţin. Cu excepţiile de rigoare, de atunci încercăm o normalitate aproximativă. Cinismul în toate acestea? Desigur, există, tratament pentru „excepţiile de rigoare” – răzvrătirile de rigoare, „trezirea” necesară, mijloacele la dispoziţie hotărâte de alţii. Cinismul ultimelor zile m-a ajutat să relativizez răutatea gratuită vehiculată împotriva diasporei de o mâna de oameni pentru care a fi român se rezumă a aparţine unui teritoriu. Cinismul ultimelor zile m-a ajutat să nu cad pradă războiului „dintre regiuni” si să consider toate acestea drept un „mic eveniment punctual (imposibil?) de evitat”. Cinismul ultimelor zile mi-a arătat cât de fragili suntem (încă) ca naţie.

2a5ee03

 

Aparţin apoi comunităţii braşovenilor, sunt braşoveancă în tot ceea ce fac, în modul în care fac. Gândesc Braşov, simt Braşov, aparţin trup şi suflet Braşovului. Este genul de apartenenţă intrinsecă, o apartenenţa care nu se învaţă, o apartenenţă care se transmite din generaţie în generaţie. Pe vremuri aveam dansul nostru, „fox-ul” braşovenilor şi mai aveam şi colţul nostru în Ring-ul din Costineşti, colţul braşovenilor. Era locul acela cum intrai în „Ring” pe stânga unde ne strângeam în fiecare seară zeci de necunoscuţi pe care îi lega aceaşi apartenenţă la loc, tradiţii şi simţiri. De atunci şi până azi lucrurile s-au schimbat, oraşul s-a transformat, clădirile vechi şi nebăgate în seama au început încet – încet să atragă obiectivul aparatelor foto, „smartphoane” de tot felul au început să descopere „detaliile” acelea mici şi nesemnificative, detalii pe lângă treceam în fiecare zi considerând traseul gri fără valoare, detaliile acelea care, odată cu îndepărtarea, au devenit vizibile. Vremea a trecut, case vechi au devenit monumente istorice scoase la vânzare. Există străzi întregi scoase la vânzare. Există de fiecare dată tristeţea aceea profundă imposibil de trecut cu vederea în faţa atâtor locuri goale, scoase la vânzare. Există cei care s-au împrăştiat şi cei care au rămas. Şi mai există mai presus de toate apartenenţa la un loc. Virtual sau real spiritul Braşovului e omniprezent. Ne întâlnim virtual noi, bloggerii braşoveni – Psi, Flavius, Adrian, Emilia şi mulţi, mulţi alţii, ne respectăm virtual, ne înţelegem virtual, împărtăşim aceeaşi origine, aceleaşi străzi înguste, acelaşi „aer de vechi, vechi şi colorat”. Ne întâlnim „off line” pe „Republicii”, în faţă la „Modarom”, la concertul de orgă de Anul Nou de la Biserica Neagră. Cinismul în toate acestea? Cinismul există, desigur, atunci când mi-e lumea mea dragă şi apartenenţa mai profundă. Nu, nu suntem mai cu moţ. Există doar acea lentoare specifică Ardealului, lentoarea lucrului bine făcut, există acel pragmatism cu care ne-au molipsit anii de vieţuire alături de saşi, există toate acestea şi datorită lor, existăm şi noi. E doar istoria care ne curge prin vene.

 

1977084_854924307858314_7241155429821499583_n

10273430_859276600756418_3410833735581213316_n

10543650_921722594511818_197051125993000904_n

10174790_859275657423179_5376485018254402398_n

 

Aparţin şi altor comunităţi, nu multe la număr. Opt ore pe zi, cinci zile pe săptămâna aparţin comunităţii arhitecţilor în sisteme de informaţii. Creăm si partajăm utopii posibile. Poiectam posibilităţii, planificăm lumi ideale. Lumea ne consideră poeţi şi ne impută utopia. Noi îi ascultăm pe fiecare pe rând şi ne vedem de ale noastre dovedindu-le cu schemă pe hârtie cu tot fix contrariul. Cinismul în toate acestea? Există desigur, cotidian. Gramul necesar utopiei zilnice.

Îmi spun de multe ori că-mi imaginez lumea mai frumoasă decât este. Şi nu există nimeni care să mă contrazică. Şi asta tot un fel de apartenenţa să fie?

Timpul va decide…

Articol scris pentru Superblog 2014 proba KOMUNOMO.

Anunțuri

7 gânduri despre „E doar istoria care ne curge prin vene

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s