O cameră cu vedere spre munte

Era o sâmbătă ploioasă de septembrie. Doamna Vasilache se plimba agale pe aleea de lângă bloc. Saluta la întâmplare prieteni, vecini, rude. Doamna Vasilache avea dioptrii mari şi vedea puţin prin ceaţă. Nu, doamna Vasilache nu era ne-politicoasă, nu, doamna Vasilache saluta la întâmplare doar din cauza ceţii.

Cartierul apăruse acolo unde apăruse undeva prin anii 80′. Două camere la etajul trei, cum ieşeai din lift pe dreapta. Apartamentul 76 cu orientare nord. Un hol lung şi o baie de serviciu transformată în debara. Ziduri crăpate de la cutremur, un balcon fără privelişte.

De când cu plecarea lui Mitică într-o luni pe la şase, doamna Vasilache devenise văduvă. Mai întâi tristă şi înlăcrimată mai apoi, odată cu trecerea timpului şi asumarea statutului impus de viaţă, descătuşată de tristeţuri trecătoare, lacrimi neprogramate, melancolii de seară, de prânz, de duminică, doamna Vasilache se resemnase cu singurătatea forţată şi se refăcuse încet, bucată cu bucată.

La sfatul vecinei Rodica Dinfaţă doamna Vasilache adoptase programarea recurentă. La coafor, la cabinetul de estetică şi înfrumuseţare. La psiholog. Bine îndrumată şi susţinută zilnic cu o cafea şi o mică bârfă, doamna Vasilache îşi recapătase încet dar sigur încrederea în sine. Psihologul, doamna Ana Profundescu, o avertizase de la început că nu va fi simplu, că va fi un drum lung şi cotit, foarte cotit. Că orice eroare, ezitare, lipsă de atenţie sau scop va conta şi va încetini procesul de refacere.

Doamna Vasilache trecuse curajoasă peste toate : resentimente, tristeţi, amintiri cu Mitică şi ajunsese într-un punct de ne-întoarcere. Psihologul, doamna Ana Profundescu, îi spusese de la început că va există, inevitabil va exista punctul de neîntoarcere. Că atunci când va fi să-i vină vremea, punctul de ne-întoarcere nu va putea fi evitat.

Si vremea „punctului” sosise…

După două săptămâni grele, mototolită de nesomn şi răvăşită de remuşcări diverse, Doamna Vasilache se hotărâse să vândă. Să plece. Să re-înceapă. Undeva cu vedere la munte. Luase „rendez-vous” la agenţia din colţ şi întrebase de preţ. Nu valora mult, apartamentul era vechi şi fără îmbunătăţiri. Dar ţinea cald, zidurile alea vechi reţineau căldura iarna şi răceau suficient vara. Doamna Vasilache nu avea o explicaţie clară a fenomenului, ea doar constata. De câtăva vreme zidurile alea vechi ţineau mai cald şi iernile deveniseră suportabile. Căci Doamna Vasilache nu-şi instalase centrală proprie, depindea încă de „stat„. Si cât mai insistase doamna Vasilache să pună centrală şi termopane…. Mitică nu şi nu „ce să faci tu cu centrala la 50 m2 ?” Dacă ar fi ascultat-o atunci, nu s-ar mai fi holbat acum ascultând preţul. Nici măcar cât o cameră la munte….

Doamna Vasilache îi explicase fetei cât de importantă era pentru ea căldura iarna şi cât de mulţumită era ea de zidurile alea vechi.„Dragă doamna, dacă mă crezi eu nu pun şosete pe timp de iarnă şi umblu în capot de mătase din noiembrie până-n noiembrie. Nu mă tratez de reumatism şi nici de rinichi şi nu dau niciodată caloriferul pe maxim.  Undeva pe la mijloc e de ajuns.Doar pe la geamuri trage un pic dar le evit. Dacă n-ar fi fost cu psihologul n-aş fi vândut dar acum că am zis, am zis ce să fac?

certificat-energetic-bucuresti-1

Doamna Vasilache o întrebase apoi pe fata de la agenţie dacă „contează că zidurile ţin căldura atunci când trebuie s-o ţină” şi fata îi răspunsese că „contează foarte mult, cum să nu conteze, că se pune din ce în ce mai mare accent pe consumul energetic scăzut, căci aspectul ecologic este foarte important acum, în zilele astea când s-au cam depăşit anumite limite şi când nu mai există practic drum de întoarcere posibil, nu în acelasi fel.

Doamna Vasilache înţelesese foarte bine ce vroia să spună fata, punctul de ne-întoarcere devenise subiect la ordinea zilei.

Fata de la agenţie îi vorbise apoi despre Legea 159 /2013 şi obligativitatea deţinerii unei „hârtii la mâna” şi doamna Vasilache avusese o tresărire perceptibilă. Nedumerirea şi nesiguranţa în faţa anui astfel de act i se citeau pe faţă. Citindu-i retincenţa pe faţa ridată, fata de la agenţie îi zâmbise şi în câteva vorbe bine alese, o liniştise. Era o procedură simplă, rapidă, costurile se amortizau la vânzare şi nu se percepea nici un avans. Era o investitie pe termen lung , „un gaj de responsabilitate şi seriozitate” . Un mod eficient de a ştii de unde pleci – energetic vorbind – şi de a estima cât de mult ai avea de făcut ca să ajungi în zona de confort optim. Cu alte cuvinte cea mai buna metoda sa afli cât de cald îţi este şi la ce preţ şi cât de cald ai vrea să-ţi fie la preţ scăzut.

certificat-energetic-bucuresti-6

Doamna Vasilache o privise lung pe fată, părea serioasă şi fiabilă. O întrebase „ce şi cum”, fata îi recomandase călduros o firmă„în 3 paşi mari şi laţi îţi rezolvă toate problemele”, îşi lăsaseră apoi coordonatele pentru vizitele potenţiale şi se despărţiseră aproape prietene. Doamna Vasilache avea darul de a-şi face cu mare uşurinţă prieteni. Era prietenă cu vânzătoarea de la lactate, cu bătrânul de la chioscul de ziare, cu nepoata domnului plecat în Italia la muncă, cu mama lui Ionel Neseriosul, cu măcelarul din colţul străzii. La o discuţie întâmplătoare cu măcelarul din colţul străzii Doamna Vasilache îşi spusese de altfel că „hârtia cu pricina” l-ar fi convins poate şi pe Mitică să-şi pună „atunci” centrală. Sau măcar termopane. Dar Mitică se dusese prea repede… mult prea repede…

certificat-energetic-bucuresti-logo

A doua zi pe la opt, după ce-şi savurase tacticos cafeaua la un „éclair noir” şi bârfise un pic cu Rodica Dinfaţă, Doamna Vasilache sunase la „firma cu hârtia”. Cu o voce stinsă, nesigură, explicase ce şi cum şi indicase că vrea să vândă repede. Fata de la capătul firului părea tânăra şi în vervă. O vervă extrem de politicoasă. Îi explicase foarte clar şi detaliat cam cum se vor desfăşura lucrurile, punct cu punct. Indicase de la început că este o firmă cu oameni de valoare, specialişti cu experienţă, pasionaţi de munca pe care o făceau şi care puneau întotdeauna clientul în centrul tuturor demersurilor. Doamna Vasilache dădea mare importantă oamenilor, „o afacere fără oameni nu mai e afacere, că doar omul face locul”.

Doamna Vasilache aşezase receptorul în furcă convinsă de seriozitatea firmei, spălase ceşcuţele de cafea, aranjase puţin prin bucaria mică „de bloc”. Apoi îşi aprinsese o ţigară, în aşteptare.

La zece fix sunaseră la interfon. Doamna Vasilache le deschisese, îi invitase politicos în sufrageria cu mobilă „Maria”, le propusese o cafea. Acceptaseră „dacă nu-i prea mare deranjul”. Doamna Vasilache le spusese că nici vorbă de deranj, ce deranj să fie, că ea e singură de zece ani şi că abia aşteaptă să mai schimbe ceva vorbe cu cineva.

Erau doi bărbaţi bine, undeva la cincizeci de ani. Se prezentaseră politicos Mihai Expertescu şi Mircea Specialiscu, îşi terminaseră cafeaua, mulţumiseră la fel de politicos, ceruseră planurile apartamentului, se interesaseră de anul construcţiei şi apoi ceruseră voie să inspecteze puţin clădirea „să-şi facă o părere”. Să strângă informaţii.

Un sfert de oră mai târziu, sunau din nou la interfon, urcau cu liftul până la etajul trei, Doamna Vasilache îi poftea din nou înăuntru şi-i ruga să ia loc. Era puţin trasă la faţă şi emoţiile i se citeau prin toţi porii. Îşi spunea că mai rău de „G” nu se putea dar că asta va însemna o cameră şi mai mică la munte.

Mihai Expertescu ştia să citească oamenii. Lucrase cu ei ani de zile. Pornise de la munca de jos „să vadă cum e să simţi lucrul la vârful degetelor” şi numai apoi, vreo doi ani după, se decisese să dea la facultate. Să se specializeze. La ieşirea din facultate fusese repartizat la Canal, în echipa lui Gigi Capatrat. Acolo învăţase Mihai Expertescu ce înseamnă cu adevărat lucrul cu oamenii. El era tânăr, proaspăt absolvent cu „idei uşor creţe şi verzi”, cei din echipa lui erau deja bine trecuţi prin viaţă. Nu-i fusese uşor, se lăsase tăvălit prin câteva situaţii incerte şi învăţase ce-i aia umilinţa. „Pusese la cap” şi învăţase să citească oamenii, să le înţeleagă scopul, aşteptările.

Acum o privea pe Doamna Vasilache şi o citea emoţionată, nesigură pe ea şi cu gândul la „punga din ce în ce mai strâmtă”. Îi era milă de ea şi hotărâse să n-o mai lase să fiarbă în suc propriu. Îi spusese doar atât „aveţi noroc de-un primar cu cap”.

Doamna Vasilache nu înţelesese ce treabă avea primarul în toată chestiunea. Apoi îşi amintise. La vârsta ei memoria îi juca feste. Cu vreo doi ani în urmă  primise „fiţuica aceea” în cutia poştală în care era anunţată din partea primăriei că se vor efectua lucrări la bloc. Se efectuase un control si se decisese : „reabilitare termică din fonduri europeene”. Blocul era cu vedere la şoseaua principală şi „nu se făcea să”.

Mihai Expertescu îi spusese apoi că imobilul este de clasă C şi că asta este foarte bine căci„peste media constatată la nivel de oraş”„Se vând foarte bine genul acesta de apartamente că-s relativ puţine pe piaţă „ ii mai spusese Mihai Expertescu. Apoi o anunţase că certificatul va fi elaborat rapid, pe baza actelor şi a informaţiilor strânse la faţa locului. Doamna Vasilache preferase varianta cu ridicarea certificatului de la sediu „îmi mai mişc şi eu oasele bătrâne”, le mulţumise foarte mult şi-şi dăduseră întâlnire a doua zi la sediu între orele 9:00 şi 19:00.

O zi şi două cafele mai târziu Domna Vasilache era fericita deţinătoare a unui certificat energetic nou nouţ, valabil 10 ani. Acum putea să treacă fără probleme„punctul de ne-întoarcere” .

Anunțuri

14 gânduri despre „O cameră cu vedere spre munte

  1. Ai reusit sa transpui intr-o poveste o intamplare relativ banala. Felicitari ! Nu stiam ca este obligatoriu certificatul energetic, am aflat o chestie noua. Foarte interesant. Acum stiu la cine sa apelez daca am nevoie vreodata. Succes !

    • Da, am vrut musai sa o transpun asa, sa fie accesibila cititorilor. Nici eu nu stiam, credeam ca este valabila doar in anumite tari din Europa. Se pare ca „avansam” repede.

  2. 👣📞🎈 Dacă o să apară niște semne ciudate la începutul acestui comentariu, să știi că am simțit un impuls energetic de a-mi verifica explora tastatura virtuală. Nu știu de ce, da’ mi-a venit imediat ce am citit.

  3. Foarte haioasa povestea. Parca o vad pe matusa. Cam tot asa s-ar fi petrecut si cu ea daca s-ar fi decis sa vanda. Dar ea n-a vandut, a preferat confortul orasului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s