Sunt ceea ce mănânc și mănânc ceea ce am fost învățată de mică să mănânc

Unele zile încep joi și nu prea știu de ce

„La început sunteți întrebat de ce faceți ce faceți. Apoi sunteți întrebat cum ați reușit să faceți” – proverb sursă anonimă

E joi, e dimineață, sunt într-o sală de dimesiuni normale, aproximativ 5 rânduri de scaune, pe margine cineva a aranjat câteva mese pe care le-a umplut cu farfurioare mov pline cu migdale,  seminte de chiasmochine, curmale și câteva cutii cu sucuri naturale de mere și de portocale. Produsele potrivite la locul potrivit.  În sală, vreo 30 de femei de toate vârstele și eu. Eu mestec un revitalizant pe bază de miere și cătină și-mi caut cuvintele. Până la urmă le găsesc.

Sursă foto : SanoVita

„Totul pare imposibil până devine realitate” – Nelson Mandela

Pentru că nu știu cum să încep, îmi dreg vocea de câteva ori. Nu mă bagă nimeni în seamă. Nu sunt genul comunicativ, nu știu să fac conversații spontane, nu întrețin prietenii de complezență, nu am copii. Am fost copil, cândva. Știu că nucile cresc în copaci și au coajă groasă, că ceaiurile din plante medicinale nu apar peste noapte la cutie ci se amestecă din plante adevărate culese de pe câmpuri dragi, că borșul nu crește la plic ci se fabrică din tărâțe de grâu și că mierea de albine nu se face în borcane de sticlă cu capac ci e produsă de albine care zboară din floare în floare.

Sursă foto : SanoVita

Nu sunt mămică, singurul copil pe care l-am crescut am fost eu și eu am crescut o ființă ciudată. Spun lucrurilor pe nume și analizez tot timpul. Dacă ar fi să vobesc despre alimentație sănătoasă unei săli pline cu mămici care știu exact ceea ce înseamnă să fii mămică și ce e mai bun și mai sănătos pentru copilul tău, probabil că ar suna fals. Ca să nu sune fals, voi aborda subiectul din prisma copilului „eu”. Îmi dreg vocea încă o dată și încep.  O viață sănătoasă nu se construiește din cuvinte. Mă gândesc la faptele mele și încep.

De mică, curiozitatea m-a împins să descopăr și descoperirea a creat pasiunea.

„Când un om se mută departe de naturan inima lui devine aspră” – proverb ameridian

Mă cheamă Ana și nu știu cum să încep. Poate ar trebui să vă spun că m-am născut într-o epocă în care carnea pe masă era un semn al bunăstării și painea  reprezenta elementul de bază al unei mese „care să țină” . Timpul a trecut, vremurile s-au schimbat și multe s-au ameliorat.  Acum, de exemplu,  îmi place la nebunie salata de brocoli cu praz, ulei de măsline, germeni de grâu și lămaie și tabulé-ul pregătit cu muuult, muuult pătrunjel , grâu și o mană de ceapă . Tranziția de la pâine la praz a fost naturală căci am devenit ceea ce am fost educată să devin. Si pentru că azi exista posibilitatea de a găsi produsele potrivite. De exemplu, printre primele branduri apărute in Romania pe segmentul „alimentatie sănătoasa”  Sano Vita așază la locul potrivit produsele din soia nemodificată genetic.

Tabulé

Sursă foto : arhiva personală

Ca să creez o punte între ceea ce sunt și ceea ce am fost învățată să fiu, vă voi spune că sunt ceea ce mănânc și mănânc ceea ce am fost învățată de mică să mănânc .

Dacă m-aș fi născut ieri

Sau alaltăieri, sau răsalaltăieri – în fine, înțelegeți ideea-  ar fi fost mult mai greu sa devin decât atunci, demult când m-am născut eu. Azi tentațiile sunt mari și timpul a intrat la apă. Lumea se grăbește și poveștile sunt pe cale de dispariție. Copii, însă, au rămas aceiași. Dacă aș fi copil azi, aș vrea să pot să am o grădină și multe animale. Să pot să cresc odată cu frunctele și legumele și să mă fugărească cocoșii. N-aș vrea să ajung să cred că vacile sunt mov sau că hamburgherii cu cartofi prăjiți sunt singurele semne ale apartenenței la o societate evoluată. N-aș vrea să ajung să îmi doresc tot, oricând. Aș vrea să-mi fac propria idee despre evoluție. Aș vrea să înțeleg că nici roșiile și nici pepenii nu au gust iarna și aș vrea să cresc și să trăiesc dincolo de marketingul agresiv al mass media.

Ca să devin mai presus de normele impuse de societate, aș vrea să am o sursă de inspirație zilnică acasă. Pasiunea pentru broccoli cu praz aș dori să mi-o dezvolt observând-o în fiecare zi pe mama cum ridică verdele la rang de onoare și mierea în loc de zahăr aș vrea să o asimilez privind la infinit albina din floare în floarea N-aș vrea să mănânc cu forța, aș vrea să mănânc pentru că îmi place și mi-ar place să dezvolt o pasiune pentru jocul de-a grădina cu legume : să învăț legumele pe de rost după gust să le recunosc cu ochii închiși imaginându-mă în fel și frunză.

 

Sursă foto : arhiva personală

Din fericire nu m-am născut ieri și au existat poveștile

„Dacă n-ar fi poveșți în lume , cum ar trăi biata lume?” – proverb românesc

Dar eu nu m-am născut ieri și, atunci, demult , dacă ar fi fost să mi se servească spanac pe tavă împreună cu niște discursuri răsunătoare care să fi ridicat în slăvi calitățile legumei verzi, probabil că aș fi strâmbat din nas și aș fi spus „pas”. Și probabil că aș fi făcut la fel la o pungă cu semințe de chia frumos ambalate trecând cu nonsalanta peste rolul lor protector și energizant. Aș fi făcut la fel cu migdalele la pungă sau cu orezul brun sau cu orice altceva care să nu însemne pentru mine decât încă o chestie impusă și nimic mai mult. Și așa, copilul din mine receptiv la esteticul poveștii, ar fi trecut fără doar și poate, peste o mare infinită de posibilități și gusturi. Din fericire, au existat poveștile și totul a căpătat o semnific, inclusiv spanacul. Povestite, alimentele capătă viață în imaginația unui copil.

Sursă foto : SanoVita

„A fost odată ca niciodată o bucată mică – mai mică decât o nucă – și, pentru că avea o privire fină, aproape blajină – bucății în chestiune i se găsise foarte rapid și un nume. O chema „Migdală” și nu era deloc banală. Avea proprietăți miraculoase, un conținut bogat în calciu și repara oase. Era bogată și rafinată și conținea E vitamina care făcea pielea fină și unghiile tari și, consumată regulat, făcea să nu mai trebuiască să zaci în pat. În caz că uita cum se numea, bucata în chestiune se autoalimenta cu 7 la 10 bucăți din altele ca ea, căci consumată în mod constant  ajuta creierul să funcționeze și memoria să se amelioreze. Migdala, bucată fină cu privire blajină, se îndrăgostise peste noapte, și multe șoapte de-un domnișor pe nume Merișor.

Sursă foto : SanoVita

„Sunt un domnișor, mă cheamă Merișor și conțin antioxidanți în belșug și toți dușmanii tăi de mine fug. Sunt folosit ca prevenție la infecție, conțin vitamine multe și-n plus, îmi place viața la munte Cresc în zone sălbatice și lupt de când mă știu cu ulcerele gastrice .”

Cam așa sunau poveștile mele și, datorită legumelor – personaje, viața mea a fost o poveste.

În rest, am fost un copil cuminte. Nu aveam voie să fac „aia”, nici „aia” și, nici măcar „aia”. Am avut o copilărie frumoasă care încă continuă azi. Vârsta e o stare de spirit și unele stări chiar merită să dureze la infinit. Știu că șțiți, de aceea nu voi insista : pe „vremea mea” era diferit și, din anumite puncte de vedere, pe vremea părinților mei „era mult mai bine ” decât pe „vremea mea” și , dacă e să fim cu adevărat rezonabili, cel mai bine și mai bine era pe vremea bunicilor. Serios vorbind, toți am crescut cu sindromul „pe vremea mea era mult mai bine” și, tot auzindu-l așa, repetat, am ajuns să dezvoltăm un fel de regeret după vremurile care nu mai sunt.

Au fost odată, ca niciodată, niște instincte primare despre care azi nu se mai știe nimic

„Dacă vrei să afli adevărul , întreabă un copil” – proverb afgan

Mă cheamă Ana și, când eram mică, mama mă obliga să mănânc carne. Eu nu vroiam și pace dar mama insista și tot insista până când reușea să mi-o bage cu forța pe gât. Se zice că eu o scuipam de câteva ori până ce înghițeam câte ceva. Retrospectiv vorbind, chestia asta cu carnea mi se pare cel mai odios lucru pe care l-a făcut mama. Ea, desigur, nu făcea lucruri odioase cu bunăștiință, acțiunile sale erau toate îndreptate cu dragoste spre mine. Căci eu trebuia să mănânc carne ca să capăt necesarul de proteine. Dar, dintr-un motiv sau altul, eu, copilul, refuzam îmbucătura aceea plină de toxine. Exista undeva în mine trăsătura aceea primitivă care mă îndruma către ce era mai bun și mai puțin toxic pentru mine. Nu aveam nevoie de carne,  preferam insectele din grădină. Din păcate șoapta aceea minunată o auzeam doar eu și nu puteam să o explic într-un mod coerent nimănui. Desigur, mi se întâmpla des să vorbesc singură, aveam o groază de personaje în cap. Dar asta e altă poveste.

Revenind la “șoaptă” : eram prea mică pentru a convinge o societate că șoapta e reală. În confruntarea dintre instict și societate, societatea a avut câștig de cauză : am devenit o cârnívoră împătimită. Instinctul acela primar a dispărut încet încet. Pe la 5 ani am început să ling pereții. Varul era fix ce-mi trebuia. La fel și gheața. Țurțurii. Zăpada. Desigur, tot ce era mai interzis cu puțință. Societatea nu accepta astfel de comportamente, drept pentru care, am fost trecută pe vitamine și minerale cumpărate din farmacii.

Cam asta a fost cu dispariția programată a acestor insticte primare. Norocul meu a fost că societatea a fost mai permisivă cu altele și unele instincte au rămas. Instinctul pentru verde, de exemplu, cel cultivat de bunica și grădina ei de legume.

Mar

Sursă foto : arhiva personală

Pierdut instinct, găsit pasiune

„Fie că mâncarea să-ți fie medicament și medicamentul să îl găsești în mâncare” – Hippocrate

Am trăit la casă aveam grădină și bunica creștea găini. Cultivam pătrunjel și ceapă verde, aveam întotdeauna mâinile murdare de noroi și eram prietenă bună cu găinile. Știam că vacile nu sunt mov și carnea, desigur, nu creștea tocată. O toca bunica la mașina de tocat carne și eu spărgeam oul și adăugăm sarea. Îmi plăcea să culeg fasole verde și empatizam puternic cu orice vietate. Inclusiv cu mare parte din plante. Știam când o găină se pregătea să facă ouă și știam exact unde să le caut. Cunoșteam beneficiile gainatului pentru plante dar nu îmi plăcea cum miroase. De acest beneficiu natural se ocupă bunica. Ea era mare și mai puțîn sensibilă. Eu eram într-un contact continuu cu natura și de acolo îmi trăgeam toate poveștile din capul meu.

Inventam poveșți cu personaje verzi și mere acre cu care vorbeam sub părul din grădină. Părul făcea o groază de pere pe care le țineam peste iarnă în beci. Erau pere bio care trebuiau mâncate repede și aveau gust. Și merele erau bio, la fel că și prunele. Am crescut într-un univers bio-verde în care fructele aveau forme imperfecte și viermi și legumele miroseau a bălegar. Mass media era limitată la ce dorea partidul să se afle și astfel nimeni nu a aflat  nimic despre perfecțiunea fructelor și legumelor din societățile dezvoltate. Fără să știu, evoluam într-un univers imperfect și rupt de lume și asta m-a salvat. Inconștient și impus, trăiam perfect sănătos într-o comuniune echilibrată cu natură.

Am crescut, vremurile s-au schimbat, găinile au fost interzise la oraș și copacii au îmbătrânit

„Ceea ce faceți azi , poate ameliora toate zilele de mâine” – proverb sursă anonimă

Tranziția către o societate de consum s-a petrecut cumva forțată de situație. După Revoluție “noi românii” am scos nasul din nisipul în care ne bălăceam de ceva vreme și am tras concluzia că avem mult de recuperat. Făceam agricultură rudimentar, industria era artizanală, mentalitatea era ruginită și fructele și legumele noastre erau dizgrațioase și complet ne competitive. Desigur le mai rămânea gustul și faptul că erau bio dar acestea reprezenta “doar” un detaliu. O societate de consum punea accentul pe volum și pe randament. Și noi , fără să vrem, deveneam o societate de consum. Pentru că era perfect normal să ieșim din starea primitivă în care înotam, am învățat de la alți cum se face și totul a devenit deodată perfect : perfect rotund, perfect colorat, perfect aromatizat, perfect aliniat, perfect normal ca la televizor copii perfect crescuți să pară înnebuniți după hamburgeri, perfect autentic ca vacile să devină peste noapte mov și sucurile din fructe să capete culori ciudate, perfect în pas cu veacul să se cultive supermarketuri la tot pasul și marketingul să invadeze minți încă neobișnuite cu manipularea, perfect normal să ne molipsim unii de la alții și să devenim niște roboți perfecți într-o lume perfectă, perfect uman ca la un moment dat să ne dăm seama că ceva nu este în regulă cu ceea ce ni se întâmplă și să dorim să facem cumva să nu se mai întâmple, perfect logic să ne spunem că nu mai putem continua atât de perfect împotriva noastră.

Mă cheamă Ana și nu știu cum să termin. Poate ar trebui să vă spun că acum îmi place la nebunie salata de brocoli cu praz, ulei de măsline și lămâie ? Sau tabulé-ul pregătit cu muuult, muuult pătrunjel și o mâna de ceapă ? Sau poate n-ar trebui să termin așa, poate ar trebui să vă spun că am fost copil cândva și n-am avut aproape totul la dispoziție. Puținul care exista atunci m-a făcut să apreciez lumea în care trăiam. În rest, absolut totul, a fost si continuă să fie o poveste frumoasă și sănătoasă.

Articol scris pentru Superblog, proba Sano Vita

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s