1,2,3 … Start!

Strângeam volanul cu ambele mâini, priveam fix drumul și îmi imaginam  foarte tare că pot. Îmi pusesem în cap să merg repede, foarte repede și petrecusem vreo două ore bune să învăț pe de rost curbele și toate regulile. Circuitul  avea în total 73 de viraje, strâns tăiate într-un peisaj superb care îți cam tăia respirația. Stabilisem cu Meg că voi trece peste frica mea inexplicabilă de viteză și făcusem un pariu pe un premiu supriză.

Sursa foto : Honda

Odată așezată la volanul Hondei Civic Type R , începusem să mă simt mai bine. Acolo, cu Meg Ryan lângă mine pe post de copilot, printre  cadrane de bord clare și ușor de citit, cu mâna pe schimbătorul de viteze din aluminiu și cu ochii lipiți de noul sistem multimedia Honda Connect cu ecran touchscreen de 7″ și navigație Garmin integrată, începusem să realizez că viața rezervă uneori și surprize plăcute.

Cu o zi în urmă, petrecusem o seară liniștită și trăncănisem vrute și nevrute cu Meg. Engleza mea lăsa încă multe de dorit dar Meg dăduse dovadă de  foarte multă înțelegere și fusese, în mare parte, de acord cu tot ceea îi spusesem. Îi povestisem îndelung despre frica inexblicabilă pe care o aveam în fața vitezei și vorbisem mult despre nenumăratele încercări de înțelege de unde, de ce și cum as putea scăpa de ea. Spre miezul nopții făcusem pariul acela ciudat și apoi ne retrasem fiecare în colțul ei.

În colțul meu, camera 107 cu vedere la autostradă, rumegasem totul multă vreme, pe toate părțile. Nu aveam practic nimic de pierdut. Mașina, una dintre ultimele modele Honda type R, era înzestrată cu un sistem de avertizare a coliziunilor frontale, recunoștea automat semnele de circulație și fusese proiectată pentru performanță.

Sursa foto : Honda

A doua zi mă trezisem  devreme și mă așezasem la o măsuță rotundă cu o cafea neagră și tare în față.  Meg sosise zece minute mai târziu, se așezase lângă mine și privise tăcută munții din zare. În liniștea dimineții de toamnă îmi repetasem mecanic în minte ce trebuia să fac:

  • regula 1- să simt senzația !
  • regula 2- să trăiesc momentul !
  • regula 3- să imaginez curba !
  • și așa mai departe

Fuseseră multe reguli și băusem vreo trei cafele să le repet. Apoi traversasem un luminiș și, odată cu linia de start, trecusem la fapte.

Apăsasem mai întâi ambreiajul până la fund, începusem apoi cu viteza 1, accelerasem la maximum scufundată în scaunul confortabil, apoi continuasem cu viteza a doua, apoi a treia și a patra. Văzusem curba în ultimul moment. Frânasem brutal, neașteptat și retrogradasem brusc.  Adrenalina își făcea efectul, mă simțeam bine ascultând în fundal zgomotul evacuării centrale triple în eșapament. Curba o luasem intenționat în ușor derapaj și Meg se speriase. Îi văzusem cu coada ochiului tresărirea abia mascată și zâmbisem timid. Reușisem să  o impresionez și asta era, pur și simplu, un pas important!

Continuasem să derapez intenționat, să verific docilitatea mașinii. Mașina era super docilă și atunci mă decisesem că pot. Contrabracasem, intrasem apoi în viteza a doua, accelerasem din nou și mă năpustisem pe linia dreaptă dintre doua curbe atingând viteza maximă. Vedeam turometrul pe roșu, aveam viteză maximă, 272 km/oră, și totuși nu zburam !  Eleronul aerodinamic ne ținea lipiți de sol !

Făcusem dinadins să nu păstrez banda. Să iau curbele în ultimul moment. Să testez rezistența la frână. Metaforic vorbind, îmi testam, fără să știu, rezistența la schimbare. Schimbam vitezele, schimbam scopul, schimbam priviri cu Meg. De fapt, încercam intuitiv să mă schimb pe mine. Începea să-mi placă!

Sursa foto : Honda

La fiecare frână, la fiecare accelerație și la fiecare curbă stransă pe care o învingeam cu un strigăt ascuțit, tăiat scurt de zgomotul nedomesticit al motorului, cu degetele albe, strânse în jurul volanului și cu puseul de adrenalină compensat de stabilitatea exceptională a mașinii, mă răzbunam. Simțeam, în sfârșit, că trăiesc, că sunt cumva mai presus de toată acea umilință suferită în ultimul timp.

Stăteam strâns lipită de scaunul confortabil construit din material tactil premium și mă delectam cu zgomotul declanșat de sistemul de menținere al benzii. Îmi plăcea la nebunie tonul de avertizare la depășirea benzii și făceam totul să nu păstrez banda. Între două curbe și o accelerație, o priveam pe Meg. Era albă, una cu scaunul confortabil, dar părea încântată de senzație. Dintr-un motiv știut numai de ea, avea la rândul ei, nevoie de schimbare.

Nu-mi plăcuse niciodată viteza dar soarta făcuse să trebuiască să-mi întrec temerille căci, din milioanele de posibilităti, fusese să fiu aleasă să fiu pilot eu, cea obișnuită să încerce lumea cu pași mărunti, rari și în deplină comuniune cu natura. Rar. Lent și cu băgare de seamă, cam ăsta era felul meu obișnuit de a încerca lumea. Probabilitatea fusese minimă dar, fără nici o explicație, destinul hotărase să ma numească noul pilot Honda  Civic Type R.

Totul se petrecuse neașteptat și ceea ce urmase îmi dovedise că există anumite întâmplări ce merită trăite la maximum.

Vestea picase ca un bătător de vinete pe un cârpător de lemn. Făcuse un zgomot spart pe care îl trecusem cu brio. Era una din zilele acelea care rămân de-a pururea marcate cu cretă albă în calendarul interior al minții. După 25 de ani în câmpul muncii fusesem împinsă ușurel pe tușa vieții. Șocul fusese mare dar trecuse după câteva lacrimi și un pahar cu bere. Nu greșisem eu, greșiseră anii care se acumulau prea repede.

Priveam paharul gol așezat pe măsuța din fața televizorului deschis pe un canal de sport și, în momentul în care Hamilton trecea linia de sosire, sunase telefonul mobil. Număr necunoscut, apel insistent. Cedasem inteligent la al zecelea „țîrrr”. Nu fusese decât o reacție egoistă din partea mea dar rezultatul meritase încercarea. La celălalt capăt al firului imaginar o voce cu mustață mă anunțase că fusesem aleasă pilot al noului Honda.

Prima reacție, acel instinct moștenit de la primate, îmi șoptise tandru și repetat să-i spun ceva de dulce vocii cu mustață și să îmi văd mai departe de viața mea palpitantă, plină de „oameni care mă apreciau la adevărata mea valoare”.

Ceva din adâncurile mele atât de tăvălite prin noroi îmi spusese să nu-mi ascult înstinctul de primată și, pentru că în ultimul timp dădusem dovadă de un fel de mică nebunie inexblicabilă, provenită, la prima impresie, din nimic, dar perfect explicabilă după o analiză fină a situației, acceptasem titlul și propunerea imposibil de refuzat a unei curse contra cronometru la Nürburgring.

Apoi îmi dădusem demisia și mă inscrisem la școala de șoferi. Aveam timp suficient să le duc la bun sfârșit pe toate ! 6 luni mai târziu eram o șomeră fericită și avem un permis nou nouț.

Apoi o sunasem pe Meg și ea își respectase promisiunea. Ne întâlnisem la Bonn și închiriasem o masină cu șofer și două camere cu vedere la autostradă.

 

Sursa foto : Paris Match

Sursa foto : arhiva personală

Pe Meg o întâlnisem tot din întâmplare. Eram un fan de-al ei tăcut și o apreciam din umbră. O singură dată, numai, îndrăznisem să mă manifest. Fusese un concurs ad-hoc organizat pe pagina ei de Facebook și algoritmul acela aleator care alegea castigătorii fusese să mă aleagă pe mine. Căscasem ochii mari și răspunsesem cu o voce stearsă la telefon. Vocea lui Meg mă felicitase și-mi spusese că premiul consta într-o zi cu ea, la alegerea mea. Nu-mi băusem încă nici cafeaua și nici măcar nu știam în ce zi a săptămanii eram. Înghițisem primele cuvinte și apoi celalalte, tot în engleză, refuzau să iasă. Eram depășită de situație dar trebuia să vorbesc cu Meg. După trei incercări ratate, Meg înțelesese cum stătea treabă și nu mai insistase. Îmi spusese doar : „sună când poți și sunt a ta”.
O sunasem un an mai târziu și ne dădusem întâlnire într-un mic orășel de lângă Bonn. Eu luasem camera 107 ea, pe cea cu un etaj mai sus, ambele cu vedere spre autostradă.

Apoi totul se petrecuse neașteptat de repede și ceea ce urmase îmi dovedise că există anumite intamplări ce te scot cu forța din zona de confort ca să-ți arate până unde poți. Eu putusem până la 272 km/oră în vestitul cicuit de la Nürburgring și fusem declarată pilotul începător al sezonului. Meg mă felicitase și, în semn de apreciere pentru efortul făcut în lupta mea cu sumedenia de temeri de care dădeam dovadă, a căror origine se presupunea că exista cu adevărat undeva, departe și demult, se propusese să joace în filmul a cărui scenariu îl scriu acum, așezată confortabil într-un fotoliu de piele, într-o cameră mică dar cochetă cu fața la autostradă.

Capitolul 1 – Honda Civic de vanzare

„Strângeam volanul cu ambele mâini, priveam fix drumul și îmi imaginam că pot. Îmi pusesem în cap să merg repede, foarte repede și petrecusem vreo două ore bune prin a învăța pe de rost curbele și regulile. Circuitul  avea în total 73 de viraje strânse tăiate într-un peisaj superb care îți cam tăia respirația. Stabilisem cu Meg că voi trece peste frica mea inexplicabilă de viteză și făcusem un pariu pe un premiu supriza.

….   „

Dintr-un motiv știut numai de ea,  Meg avea, la rândul ei, nevoie de o schimbare.

Articol scris pentru Superblog 2019, proba Honda

 

 

4 gânduri despre „1,2,3 … Start!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s