Eu ce fel de bijuterie sunt?

Stăteam cățărată pe zidul vechi și priveam lumea printr-o bucată de ametist verde. De sus, orașul părea mic, acuns în spatele acoperișurilor de țiglă roșie, mâncată de timp. Iubeam contrastele pe care timpul le crea aleator !

Priveam colierul fin de argint și îmi aminteam. Fusese o duminică frumoasă de toamnă, scufundată într-o lumina blandă. Mă trezisem, ca de obicei, în aburul dimineții, îmi pregătisem o cafea tare, la ibric și, cu ochii lipiți de două frunze de un galben imperfect care se zbenguiau sub briza dimineții prin gazonul încă verde, hotărasem să îmi petrec ziua hoinărind prin orașul vechi.

Îmi plăceau străduțele mici și înguste și, prin privirile pierdute ale trecătorilor, încă adormiți, cream povești la prima vedere. Îmi plăcea liniștea de la poalele dealului și zgomotul stins al tocurilor pe caldarâmul proaspăt refăcut. În zgomotul surd al toamnei, atât de galbene, imaginam dialoguri între mine și lume și construiam întâmplări ciudate, iscate din nimic.

Coborâsem, ca de obicei, dealul în pantă și, la prima curbă, un necunoscut cu o mustată stufoasă, aranjată elegant din foarfecă, aproape că mă dărâmase. Mă sprijinisem de piatra albă a casei din stânga mea și- mi înghițisem în ultima clipă înjurătura.  Cele două cuvinte, stropite printre dinți, nu și -ar fi avut locul acolo, în curba aceea imperfectă și neprevăzută.

Necunoscutul se scuzase de două ori, bâlbâit, cu ochii căutand ceva, undeva în spatele meu, după colț, argumentându-și neatenția în fraze frumos construite, pauze bine alese și o voce joasă, abia șoptită. Nu mă văzuse, era scufundat în versuri, îmi spusese el scuzându-se în continuare, și apoi tăcuse brusc. Îmi plăcuse explicația ! Poate din politețe sau, poate din curiozitate, îl întrebasem dacă era poet. Mi-ar fi plăcut să fie poet … și eu încercasem la un moment dat poezia dar nu -mi ieșise. Suporasem cu stoicism toate criticile și mă lăsesem de scris versuri, dezgustată cumva de toată acea lume elitistă a literaților. Omul din fața mea, mustăciosul, nu era poet. Mi-o spusese pe aceeași voce groasă, abia șoptită.

Omul era doar indrăgostit și, dimineața aceea de toamnă, scufundată în lumina blândă a dimineții, îl inspirase. Hălăduia pierdut pe dealuri în curbă în căutarea modelului perfect. Îmi spusese că este creator de bijuterii asortate la sufletul oamenilor și apoi dăduse să plece, grăbit. Simțeam pietricele fine de zid scurgându-se printre degete și palmele mi le imaginam pline de praf. Deodată, fără urmă de explicație, îi aruncasem, șoptit, peste umăr, o întrebare : „eu ce fel de bijuterie sunt?”

Nu auzise, își urmase drumul privind când piatra cubică, când câte o crăpătura apărută peste noapte, când pășind, pur și simplu, drept și apăsat. Simțisem ceva misterios în felul în care mă privise și mă hotărasem subit să îl urmăresc. Îmi plăcuse metafora versului și îmi doream să îi cunosc muza. Fredona ușor și clătinat, înaintând șerpuind străduțe în pantă. Nu mă văzuse. Poate că se simțise doar urmărit, dar nu lăsase să se vadă.

Colier din argint cu ametist verde si franjuri

Sursa foto : Venda Jewelry

La numărul 34 al unei străzi oarecare, intrase într-un gang întunecat. Se oprise să-și caute cheile și intrase. Locul avea o vitrină mică în care erau expuse trei piese din argint, fiecare cu câte o plăcuță cu un text explicativ în față : o brățara masivă din argint cu acvamarin și tanzanite , un colier din argint cu ametist verde și franjuri și o bucată masivă, încă neprelucrată.

Ansamblul fascina, artistul crease în mica lui vitrină din gangul întunecat asimetria perfectă. Brățara era o bratara handmade și avea pietre mari, cu forme neregulate, în nuanțe de mov. Colierul era fin, avea franjuri și era lucrat cu filigran. Pe când a treia piesă, bucata masivă, neprelucrată, ea își aștepta povestea. Mă gândisem atunci că muza misteriosul necunoscut nu-și găsise încă modelul dar mă înșelasem :  textul de dedesubtul ei spunea altă poveste.

 

Bratara masiva din argint cu acvamarin si tanzanite

Sursa foto : Venda Jewelry

„Tu, cel care mă privești, ești doar începutul, o bucată vie de infinite posibilități pe care numai sufletul unui artist le va putea modela povestea.”

Citisem de trei ori și nu înțelesesem metafora din spatele bucății de argint. Nu înțelegeam rostul bucății masive, necizelate în mijlocul  celorlalte două opere de artă.

Apoi văzusem textul de sub brățara groasă, cu pietre în nuanțe de mov și începusem să înțeleg : în mod paradoxal și greu de crezut, și eu fusesem  printre modelele care inspirase artistul …

„Tu nu poți trece niciodată neobservată ! Ești mai mult decât o simplă privire. Ești de-a pururea amintire” – scria sub brățara în nuanțe de mov și textul așezat în față colierul cu ametist verde confirma ca înțelesesem corect mesajul : „Tu ești finețea gestului abia gândit și privirea care marchează”

Curioasă, cu gândul la mustăciosul-poet întâlnit în curbura străzii si la muza lui, intrasem în prăvălia veche, călcând ușor pe pardoseala veche de lemn. Prăvălia era o încăpere mică cu o tejghea pe mijloc. Mă apropiasem de tejghea și, într-un colț descoperisem o carte cu modele, deschisă la pagina 105. Privisem fascinată desenele, răsfoind filă după filă, pierdută în lumea colierelor din argint cu perle de cultură și cristale colorate, a inelelor din argint cu pietre semiprețioase, a brățărilor fixe din argint cu piatră masivă de Lapis și a multor altor bijuterii lucrate manual, cu aspect vintage. „Eu ce bijuterie sunt ?” mă întrebasem atunci și continuasem să răsfoiesc. Mă recunoșteam câte un pic în fiecare desen, erau acolo culori din mine, forme și dimensiuni compatibile cu felul mea de a trăi lumea. Nu eram o singură bijuterie, eram câte puțin din fiecare. Mustăciosul avusese dreptate, acolo, în curbura dealululi, îi pusesem o întrebare dificilă iar el preferase să își continue căutările. Nu eram eu muza lui, eram parte din infinitul de muze din care el, poetul îndrăgostit de toate, se inspira.

Închisesem cartea cu modele și ieșisem discret din mica prăvălie. Brățara cu pietre mari si colierul cu franjuri dispăruseră. Doar bucată masivă de argint, neprelucrată, rămăsese.

Pierdută într-un infinit de explicații, hoinărisem la întâmplare prin vechiul oraș până când spre seară, obosită, mă așezasem pe un zid vechi. Îmi era teribil de cald și transpiram. Căutând o batistă de hârtie albă în buzunarul stâng, le simțisem, ascunse într-un șervețel împăturit în patru. Mirată, scosesem șervețelul de hârtie din buzunar și descoperisem brățara masivă din argint cu acvamarin și tanzanite și colierul din argint cu ametist verde și franjuri

Stăteam cățărată pe zidul vechi și priveam lumea printr-o bucată de ametist verde.  De sus, orașul părea mic, acuns în spatele acoperișurilor de țiglă roșie mâncată de timp. Îmi plăceau strădutele lui vechi și înguste și privirile pierdute ale trecătorilor încă adormiți creau povești la prima vedere. În zgomotul surd al toamnei, atât de galbene, imaginam des dialoguri între mine și lume și construiam de multe ori întâmplări ciudate, iscate din nimic.

Apoi mă trezise impactul brutal din curbura străzii. Un necunoscut cu o mustată stufoasă, aranjată elegant din foarfecă, cu o bucată de argint neprelucrată agățată la capătul unui șnur  în jurul gâtului, aproape că mă dăramase. Fusese bucata de argint de la care începuse totul.

Articol scris pentru Superblog 2019, proba Venda Jewelry

 

 

4 gânduri despre „Eu ce fel de bijuterie sunt?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s