Până să apar eu, Mercedes

De când i-am văzut, i-am plăcut. Mai ales pe ea, o blondă micuță, mereu veselă și pusă pe glume. Ce-mi place cel mai mult la ei, este că mereu se ceartă. Mici certuri care fac bine unei relații. Când am apărut eu în viața lor, ei tocmai ce se întorceau de la mare și îi lăsase mașina în pană, pe un drum de țară din Bulgaria. Vechea mașină. Și acum li se mai întâmplă să își aducă aminte de vechiul lor Fiat în care el venea să o ia pe ea pe vremea când încă le sclipeau ochii la amândoi. Da, vechiul Fiat albastru-cer în care rămaseseră în pană pe drumul de intoarecere și căruia i se mai ardea câte un far când le era lumea mai dragă.

Dar, în fine, asta conta mai puțin căci era vorba de prima lor mașină, cumpărată în rate, cu avansul plătit din banii de la nuntă. Singura lor mașină până să apar eu, Mercedes.

Și de nuntă li se întâmplă să vorbescă des. Mai ales seara, când se așează să soarbă un pahar de vin alb pe băncuța de lângă garaj, mai ales atunci, pe înserate, își aduc aminte de cât de frumos a fost la nunta lor. O nuntă mică, cincizeci de invitați, mai mult din partea lui, dar o nuntă la care se distraseră bine.

Cam după al doilea pahar de vin ajung mereu la aceași concluzie “ hai să facem nunta de argint tot acolo”. Nu spun niciodată unde, asta rămâne mereu între ei și cei cinzeci de invitați de atunci.

”Acum sunt alte vremuri” spune ea și îl roagă pe el să mai pună  odată “melodia aia, știi tu care”. El știe, de când o ascultă de trei ori în fiecare seară am învățat-o și eu pe de rost. Se numește Mambo Jambo și te face să rămâi cu ochii lipiți de linia orizontului și să-ți imaginezi cum ar fi dacă, dincolo de linia orizontului, ai fi tu pe plajă. Sau tu în vârful unui munte. În fine, genul acesta de senzație. De imaginat, ne-am imaginat așa timp de câteva luni impreună, până a venit vara, ei au intrat în concediu și au hotărât să-și vadă visul cu ochii.

Zis și făcut, și-au făcut valizele, două valize imense pe care, când le-am zărit prima oară așezate lângă portiera mea din spate- stânga, nu le-am dat viață lungă in concediul cu pricina.  Erau atat de mari și de doldora că nu aveau cum să încapă. Pur și simplu nu aveau cum să încapă! Apoi au mai adus încă două valize, la fel de doldora dar de culori diferite. Una era verde și alta era roz și, peste toate acele valize doldora, au aruncat doi saci cu echipament sportiv.

Apoi a apărut un obiect mare, lung, de culoare gri deschis pe care el mi l-au înfipt mie în spate, adică pe capotă, prins cu niște șuruburi speciale sau ceva de genul, care să nu lase urme. Când au terminat de montat cutia de portbagaj, au înghesuit în ea două dintre cele patru valize doldora și un sac. Restul l-au așezat în portbagajul din spate. Pe moment m-am simțit extrem de jignită, îmi venea să-mi ard o bujie din proprie inițiativă și să mă declar în pană, doar așa, ca să le stric și lor ziua cum și ei mi-o stricaseră mie. Însă mai trecusem eu, de-a lungul timpului, prin stări de nervi similare și învățasem să inspir-respir de câteva ori înainte de orice decizie. După un șir de zece respirații ventrale cu motorul turat la minim renunțasem la pană și le mai dădusem o șansă.

Sursa foto : AutoGedal

După ce încărcaseră totul, inclusiv cățelul, un bouvier bernois simpatic pe nume Bobo, primit cadou cu ocazia unei aniversări anume, porniserăm la drum. El la volan, ea lângă el și Bobo întins pe bancheta din spate.  Ceea ce am uitat să vă spun despre el, este că nu suportă praful și mizeria. „Mașina”, adică eu, „nu-i grajd și nici coteț” obișnuia să-i spună el ei și aici eu eram perfect de acord cu el.

Odată ea călcase din greșeală într-un rahat de câine și, pentru că pe vremea aceea nu-mi cumpăraseră încă setul de covorașe auto, ea fusese nevoită să-și pună piciorul într-o pungă de plastic și să o lege cu sfoară. Stătuse cu piciorul în pungă tot drumul de la Calafat la Brăila, așa, ca să-i fie învățătură de minte dar și ca să nu pută in mașină.

Sursa foto : AutoGedal

Așa e el, puțin maniac. Dar fiecare avem fixurile noastre și, dacă e s-o spun pe aia dreaptă, fixul meu cel mai mare este să nu mă zgârii. Detest durerea, sub orice formă.

Apoi am plecat și am mers întins până la Câmpia Turzii. Acolo GPS -ul a intrat în bălării și ne-am trezit pe un drum de țară, în plin câmp plin de hartoape. El se enervase, ea încearcase să-l calmeze cum putuse, eu încercasem să nu mă zgârii și mă lăsasem pe voia șoferului. El conducea cu grijă, că dăduse o avere pe mine. Si totusi, la prima curbă eu atinsesem pietrele cu burta. „Vai de scutul meu” îmi spusesem dar îi mulțumisem  în gând că se gândise să-mi protejeze motorul. Era un scut de motor pentru Mercedes, din oțel, avea o grosime de 3 mm și era vopsit în câmp electrostatic. Pana la urmă mă scosese din groapă, ieșiserăm din câmp, repornise gps-ul, dăduse vină pe sistem, pe satelit, în fine, adevărul este că nimeni nu știa a cui fusese vina.

Apoi se oprise într-o parcare să ia o gură de apă. Afară era frumos, cerul era senin și adia un vânt de primăvară. Pe ici pe colo  apăruseră deja florile, în depărtare se vedeau munții, era o atmosferă de vacanță, el își bea cafeaua fix lângă farul meu stânga-față, ea zicea că-i fix ce pe vremea nunții lor, că aproape nimic nu se schimbase, aceeași întindere cât vedeai cu ochii, și-n capătul câmpului, un mic motel cu câteva camere.

 

Sursa foto : AutoGedal

După ce și-au terminat cafeaua și aducerile aminte, au dat jos bicicletele. Sinceră să fiu, nici nu-mi dădusem seama că plimbasem până la Câmpia Turzii doi oameni, un câine și două biciclete. Nu știu nici măcar când îmi fixaseră suportul de biciclete în spate. Nu mă duruse deloc, pentru că era prins de cârligul de remorcare al mașinii și nu-mi afectase în nici un fel aerodinamismul.

Apoi se urcaseră pe biciclete, făcuseră câteva ture, „de încălzire” cu Bobo pe lângă ei și, când se întorseseră, mă parcaseră în parcarea din fața hotelului și, în balconul de la camera 34 , „camera lor”,  ciocniseră un pahar de vin în amintirea vremurilor bune, când erau și ei mai tineri și-și aduseseră aminte de vechea lor mașină, Fiat -ul albastru-cer, în care el venea să o ia pe ea pe vremea când încă le sclipeau ochii la amândoi.

 

 

Articol scris pentru Spring Superblog 2020, proba AutoGedal

 

 

2 gânduri despre „Până să apar eu, Mercedes

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s