Un scriitor celebru, tradus în patruzeci de limbi

Motto : „ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple” –  zic asta din proprie experiență pentru că mie s-a întâmplat deja. Dar, mai întâi de toate, puțină teorie.

Dicționar de arhitectură a viitorului

VIITÓR, -OÁRE, (I) viitori, -oare, adj., (II 1) s. n., (II 2) viitoruri, s. n. I. Adj. Care va veni, care va fi, va exista, va apărea după momentul de față; proiectat într-o perioadă care va veni. (dex online)

Visul  – este acea parte din viitor pe care ne-o imaginăm că va putea exista odată în prezent. Este casa pe care am văzut-o într-o fotografie și ne-a plăcut, ne-a plăcut atât de tare încât am visat la ea o noapte întreagă, pe care apoi am povestit-o a doua zi prietenilor, vecinilor, despre care am scris pe blog, casa în care am vrea să trăim, casa cu consum aproape zero, casa de la malul mării sau din inima munților, construcția situată pe strada „cutare” la numărul trei, casa construită de bunici și renovată de nepoți, casa care să combine eficienta energetică cu confortul  și să aibă un mare respect pentru mediul înconjurător.

Proiectul – este partea vizibilă a visului, cuvintele care descriu, metaforele care mângâie, imaginile care demonstrează că se poate. Este casa visurilor desenată pe hârtie.

Planul – este drumul către vis. Este o înșiruire de etape și condiții, sunt toate autorizațiile, toate certificatele, toate avizele necesare pentru construcția situată pe strada „cutare” de la numărul trei.

Factori externi – reprezintă tot restul, soarta, haosul, întâmplarea, schimbarea, transformarea, tot acel rest care nu depinde decat de cum cum se aliniază astrele.

Exemplu concret de înfăptuire a viselor : eu

Motto : Viitorul aparține celor care cred în frumusețea viselor lor

Bună, sunt Dana și respect 100% motto-ul de mai sus.  Sunt o visătoare incurabilă, acea persoană de care te-ai lovit deja pe stradă, din întâmplare, eu umblu mereu cu capul în nori, tu umbli mereu cu ochii în pământ, ne-am atins fără să vrem, ne-am privit preț de o secundă, ne-am cerut scuze reciproc, tu ești mereu cu picioarele pe pământ, eu sunt mereu cu capul în nori, asta este arhitectura noastră interioară, suntem mereu perpendiculari, tu ești făcut să refaci complet lumea, eu sunt făcută să îmi imaginez mereu că lumea merită refăcută.

Uite, de exemplu, următorul vis pe lista viselor mele este să devin un scriitor celebru, tradus în patruzeci de limbi străine, să locuiesc permanent  în casa de pe stradă „cutare” la numărul trei,  în pauzele dintre două capitole să cultiv flori, în pauzele dintre două anotimpuri să călătoresc, în pauzele dintre două continente să învăț să mă scufund în cel puțin două oceane și, între două valuri mari, să revin, din nou și din nou, la capitolul început și neterminat, la grădina năpădită de buruieni, la iarna pe care nimeni n-o mai așteaptă, la bagajul făcut și lăsat de izbeliște, în așteptarea soarelui răsare.

Ca să -mi văd visul cu ochii, am început deja să scriu câte o mie de cuvinte pe zi. Scriu imediat după ce mă trezec, scriu imediat după prima cafea, scriu inspirată de oameni, de flori, de pomi, de animale și, mai ales, îmi imaginez că scriu, acțiunea se petrece mereu în gări pustii, personajele mele sunt oameni ieșiți din comun care înfăptuiesc lucruri minunate, intriga este bine țesută, textul curge fluid și coerent, acțiunea prinde cititorul și îl ține strâns, totul e perfect la mine în vis, în viitorul apropiat îmi propun chiar să termin cartea pe care am început-o și să o trimit la cel puțin treizeci de edituri dintre care îmi vor răspunde maxim două sau poate nu îmi va răspunde niciuna, dar asta nu mă va împiedica să cred în frumusețea visului meu și să devin, la mine în vis, un scriitor celebru, tradus în patruzeci de limbi, și asta este ceea ce contează căci, odată ce există vis, va exista, odată și odată, și o cale. Spun asta din proprie experiență.

Ca orice lucru care se respectă, primul vis cu adevărat important pentru mine a început cu totul și cu totul neașteptat. Avem zece ani, stăteam așezată la masa din bucătăria mică și habar nu aveam că îmi doream să văd lumea. Sorbeam plictisită din ceaiul făcut de bunicul, același fel de ceai în fiecare dimineață, aceeași cană, puțin ciobită, aceeași rutină nenorocită, aceeasi uniformă călcată de cu seara de mama, toate acestea și multe altele, când mi-au picat ochii pe calendarul de deasupra mesei și am văzut ca luna iulie avea treizeci și una de zile și o plajă sălbatică de nisip negru care se întindea de la baza unor stânci portocalii până în mare.

Atunci, în acel moment precis, cu ochii lipiți de coala de calendar a lunii iulie, acel calendar primit cadou de mama, acea lună iulie a acelui an oarecare, atunci am început cu adevărat să visez.

Au urmat ani frumoși în care mi-am dorit, pe rând, să fiu om mare, să nu mai primesc cadouri doar cărți, să îmi dea voie mama să îmi țin ziua cu prietenii, în grădină, să termin clasa a cincea, să ajung la olimpiada de limba și literatura română, să înțeleg chimia, să înțeleg istoria, să iau examenul de treapta întâi, să intru la liceu, să am și eu un prieten ca toată lumea, să iau treapta a doua, să nu se mai îndrăgostească de mine toți ratații, să mă îndrăgostesc cu adevărat, să nu se mai ia curentul, să nu se mai ia gazul, să nu mai curgă cazanul în baie, să nu mai spăl vasele cu apă rece, să fiu liberă, să pot ajunge și eu acasă după zece seara, să dansez toată noaptea, să nu mai fie frig, să văd Parisul, să intru la facultate, să scap de cicălelile bunicului, să pricep desenul tehnic, să nu pic examene, să merg la teatru, să nu mai am gândaci în camera de cămin, să nu se mai plimbe șobolanii prin baie, să fiu liberă, să fim liberi, să nu mai fie frig, să pice comunismul, să văd lumea, să modernizez construcția situată pe strada „cutare” la numărul trei astfel încât să consume foarte puțină energie și, în același timp, să producă mai multă energie decât consumă.

Pe rand, s-au petrecut toate. Nu toate după același tipar. Nu toate în aceeași ordine. Dar toate, pentru că mi le-am dorit. Toate, pentru că le-am visat. Toate, pentru că a existat mereu, undeva ascuns în spatele fiecărei fapte, al fiecărui om întâlnit, a fiecărei clipe, pentru că a existat mereu visul și dorința de merge înainte.

Am visat cu ochii deschiși, am visat cai verzi pe pereți, am visat o lume roz când totul era gri, am evadat prin cărți și prin scris, mi-am construit case mental și le-am amenajat după chipul și asemănarea colilor colorate din Neckerman, am scris scrisori care nu au ajuns niciodată la destinație, scrisori pe care eu mi le-am imaginat ajunse la destinație, uneori am crezut atât de tare încât  am primit răspunsuri de peste mări și țări la scrisori trimise cu mult timp înainte, granițele erau închise pe vremea aceea dar imaginația creștea aripi și vise, odată am primit chiar și o vedere de la Boney M, era semnată de toți și îmi era adresată mie, “pentru Dana cu mult drag”, scria pe vedere, mi-o adusese poștașul bătrân și mi-o lăsase în cutia poștală verde și atunci realizasem că totul este posibil, inclusiv plaja cu nisip negru de la marginea stâncilor portocalii fusese posibilă, ajunsesem acolo din pură întâmplare, pierduți undeva pe un drum de țară din sudul Franței, pierduți în vise și mânați de la spate de vânt, furtuna alungase oamenii și împrăștiase frunzele, ridicase valurile și se dezgolise stâncile portocalii, lăsând în urmă o plajă cu nisip negru întinsă până în mare. Privisem atunci imaginea care se deschidea în fața mea cu ochii minții, închisesem ochii să trăiesc și mai intens senzația, era acolo, în acel loc minunat, ceva cunoscut, ceva de foarte demult, ceva ce îmi dorisem atât de mult să se întâmple, încât, până la urmă, se întâmplase.

Dacă ar fi să compar felul în care s-au petrecut lucrurile ca totul sa devină realitate, calea mea catre împlinirea unui vis, ar arăta cam asa:

Sursa foto : personal

Alt exemplu concret de înfăptuire a viselor  : construcția situată pe strada „cutare” numărul 3

Dacă construcția situată pe strada „cutare” la numarul trei, acel spațiu domestic construit acum cincizeci de ani pe fostele terenuri ale fabricii de stofe, devenite mai apoi terenuri ale statului și apoi, prin decret prezidențial, undeva după revoluție, date în proprietate celor de drept, dacă aceasta construcție simplă pe atunci, construită cat să acopere necesitățile de viata a unei familii fără multe pretenții, cu venituri relativ modeste, construcție ridicată în anii cincizeci după un plan standard, două camere, un hol lung, o bucătărie și o baie, spațiu domestic situat pe vremea aceea undeva la marginea orașului, nu departe de câmp, dacă acea construcție ar fi putut visa să devină puțin mai mare, să aibă etaj și un design modern, revăzut complet, sigur și-ar fi văzut visul cu ochii.

Anul de grație 2020 a prins-o în plină formă, complet reabilitată, etajată, izolată termic, complet transformată din punct de vedere termic, optimizată din punct de vedere energetic, zugravită pe exterior și definită ca  fiind amplasată în zona zero a orașului.

Toate aceste transformări s-au produs în decursul celor șaptezeci de ani alimentate de vise, planuri și diverși factori externi care au apărut pe parcurs: naționalizarea, extinderea orașului, retrocedarea terenurilor, revoluția.

Ceea ce vreau să spun prin aceast lung text metaforă este că există câte un capăt pentru fiecare vis. Indiferent cât de departe, indiferent cât de complicat pare, indiferent câte curbe și serpentine se vor așterne, atâta vreme cât există vis, va exista, până la urmă, o cale.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020 proba Activehouse.ro și AIA Proiect – Birou de proiectare