„Unii oamenii sunt ca pietrele”, îmi spunea bunica, Dumnezeu să o ierte. „Peste unii trec apele, ploile și vremurile și ei rămân acolo, neclintiți. Altii sunt adevărate cristale protectoare. Le iei în brațe și te vindeci. Te încarci cu o energie pozitivă care îți permite să treci peste toate”.
Bunica avea preferințele ei în ceea ce privește oamenii. Mi le-a povestit într-o seară de vară, în curtea din spatele casei. O întrebasem atunci de ce îmbătrânim, iar ea îmi spusese că avem nevoie de bătrâni ca să avem pe cine întreba. Apoi îmi povestise despre oamenii ei. Oamenii cristale feng-shui cu care ar trebui și eu să mă înconjur.
Oamenii jad, de exemplu. Cei a căror îmbrățișare te face să vezi lucrurile dincolo de simpla lor aparență. „Jadul” spunea bunica, „jadul este piatra mea prețioasă. În China este considerat un obiect de cult, aducător de noroc”. „Apoi”, îmi spunea bunica, „există oameni „ochi de tigru„, cei care radiază forță spre exterior, cei care îți dau putere și speranță pentru a avansa”.
Aceștia erau oamenii preferați ai bunicii.
De atunci, bunica s-a dus iar eu am ajuns la patruzeci de ani, la îndemnul bunicii, să colecționez experiențe pozitive și oameni care îmi marchează frumos existența.
Până la treizeci de ani colecționasem deja șervețele, timbre și pietre. La treizeci de ani, dintr-un motiv oarecare, am început să colecționez efecte negative, vampiri energetici și gânduri obsesive. Intr-o bună zi, am dat cu capul de un zid de care nu mai puteam să trec. Atunci m-am hotărât să scap.
Primul de care am scăpat a fost Adi. Tipul cu ochii verzi care gestiona proiectul. Șeful de proiect. Elegantul, perfidul, obsesesivul Adi. Ca să scap de obsesia vocii lui blânde aruncată peste umăr care mă făcea mereu să tresar și de privirea lui care îmi provoca fiori pe șina spinării, ca să elimin blocajul psihologic și să pot lupta împotriva demonilor născuți în mintea mea, ca să mă protejez spiritual de toată energia negativă pe care acest individ mi-o transmitea și ca să îmi recapăt acea liniște a minții atât de dragă mie, acea conectare profundă cu intuiția moștenită de la bunica, mi-am cumpărat un colier mantra mala cu ametist pe care l-am purtat în fiecare zi la gât. Lipită așa de mine, piatra și-a transmis magia și m-a eliberat. Să nu credeți care cumva că am omorât pe cineva. Am învățat doar să spun „nu” elementelor toxice din viața mea și să merg mai departe cu capul sus.
Al doilea de care am scăpat a fost, M., tipul care îmi dorea postul și care mă vorbea de rău pe la spate. Omul furios prin definiție. Lingusitorul înnăscut al șefilor, prietenul fals și ipocrit al colegilor. Individul cu două fețe care îmi omora visele.
Ca să mă calmez, să gândesc obiectiv și să elimin acel atașament emoțional nefast care mă lega de el, mi-am cumpărat o brățară Lepidolit A cu sfere de 8mm pe care am purtat-o săptămâni în șir pe mâna dreaptă. Acea mână dreaptă cu care am reușit, până la urmă, să scot, una cate una, toate sabiile înfipte de el între coaste.
Apoi am scăpat de insomnii. Veșnicile și, până într-un punct, misterioasele mele insomnii.
Ca să scap de tona de griji care îmi bântuia nopțile, ca să ating acel nivel de relaxare atât de drag somnului, mi-am cumpărat câteva pietre de hematit pe care le -am așezat pe noptiera din dreapta patului, lângă care am așezat două bucăți de amonit, o creatură veche, fosilizata, care elimină energia toxică acumulată peste zi și reface terapeutic aura în timpul somnului.
De atunci am început să fiu din ce în ce mai bine.
Azi am patruzeci de ani și, de ceva vreme, colecționez oameni. Oameni care au lăsat o urmă a trecerii lor prin viața mea. Oameni de la care am învățat și care m-au făcut să avansez. Oameni de la care am învățat și învăț în continuare.
La cinci ani colecționam șervetele, la zece ani timbre, la douăzeci de ani colecționam pietre.
Pe unde mă purtau pașii, de acolo adunam pietre. Pietre vulcanice, pietre albe de râu, pietre verzi, moi, sfărâmicioase. De atunci mi se trage pasiunea pentru pietre. Le luam de prin locurile acelea, departe și demult, și le rânduiam frumos printre cărți. Pietre și cărți, asta reprezenta frumusețea și forța vieții. Căci da, existau momente în care simțeam nevoie să ating pietrele. Să le iau în mână și să închid ochii. Pietrele acelea, adunate din mai toate colțurile lumii, îmi dădeau puterea de a merge mai departe. Nu știam nimic despre forța vindecătoare a pietrelor, dar mă vindecam.
Apoi m-am luat cu viața și am uitat de pietre. Le ștergeam doar de praf și treceam mai departe. Treceam, fără să îmi dau seama, oarbă și mută, pe lângă ceea ce contează cel mai mult în viața unui om : echilibrul lui interior.
Intrasem atunci, fără să vreau, în tumultul periculos al vieții, spirala aceea mincinoasă care te face să uiți să trăiești și pentru tine. Trăiam, în mare parte a timpului, pentru alții.
Zece ore pe zi încercam să fiu femeia perfectă, să plac tuturor, să am răspunsuri la toate întrebările spuse și nespuse, să fiu umărul pe care se așezau toate capetele. Și, o bună bucată de timp, am reușit. Aveam un coleg care mă invidia de moarte și un șef exigent, ciudat și groaznic de intruziv. Dorea mereu totul, toată ziua, de la toți. Am reușit să le fiu plac cu ceva efort. Avansam pe principiul autodepăsirii și dădeam totul. Zile întregi am dat totul. Până ce zilele au devenit, deodată, prea scurte. Atunci am început să fur din liniștea nopților ca să pot da , în continuare, totul. Mă urcam pe pereți în fiecare noapte până începeau să cânte cocoșii.
Cocoșii dispăruseră de multă vreme din oraș dar metafora lor rămasese. Eu una însă dispăream puțin câte puțin cu fiecare zi ce trecea. Din cauza lipsei de somn și a grijilor mintea mea năștea demoni. Demonul șef eram eu, incapabila. Nu exista logică în felul în care eu nășteam monștri. Ajunsesem spre mijlocul spiralei, acolo unde singurul vinovat eram doar eu.
Am înaintat așa, legată la ochi și cu urechile ascunse în spatele palmelor strânse, multă vreme. Prea multă vreme. Până într-o bună zi când am ajuns în fata unui zid înalt. Prea înalt și prea dur pentru mine. Atunci au început să cadă pietrele. Metaforic vorbind. În realitate am dat cu cu capul de perete și am crescut un cucui mare, dureros. O durere profundă care m-a trezit.
Atunci, cu capul sprijinit de zidul rece, mi-am adus aminte de puterea vindecătoare a pietrelor. Atunci m-am hotărât să scap.
Articol scris pentru Superblog 2020, proba StoneMania
Metafora buzz-ului 
A republicat asta pe Abisuri și a comentat:
Până la treizeci de ani colecționasem deja șervețele, timbre și pietre. La treizeci de ani, dintr-un motiv oarecare, am început să colecționez efecte negative, vampiri energetici și gânduri obsesive. Intr-o bună zi, am dat cu capul de un zid de care nu mai puteam să trec. Atunci m-am hotărât să scap.
Primul de care am scăpat a fost Adi. Tipul cu ochii verzi care gestiona proiectul. Șeful de proiect. Elegantul, perfidul, obsesesivul Adi. Ca să scap de obsesia vocii lui blânde aruncată peste umăr care mă făcea mereu să tresar și de privirea lui care îmi provoca fiori pe șina spinării, ca să elimin blocajul psihologic și să pot lupta împotriva demonilor născuți în mintea mea, ca să mă protejez spiritual de toată energia negativă pe care acest individ mi-o transmitea și ca să îmi recapăt acea liniște a minții atât de dragă mie, acea conectare profundă cu intuiția moștenită de la bunica, mi-am cumpărat un colier mantra mala cu ametist pe care l-am purtat în fiecare zi la gât. Lipită așa de mine, piatra și-a transmis magia și m-a eliberat. Să nu credeți care cumva că am omorât pe cineva. Am învățat doar să spun „nu” elementelor toxice din viața mea și să merg mai departe cu capul sus.