N-am uitat niciodată de tot

Spitalul era vechi, ferestrele aveau aproape toate chitul căzut, culoarele erau triste și lungi, pictate într-un bej murdar, cu urme de degete pe ele, iar wc-urile de la capătul culoarelor erau cele mai murdare WC – uri de pe Pământ. Directorul și administrația spitalului erau depășiti de situație. Nu existau pe atunci nici procese bine stabilite, nici Medicale Shop, nici consumabile medicale și nici personal instruit să facă față situației.

Am încercat multă vreme să uit acele wc-uri și n-am reușit. Ca să le pot uita ar fi trebuit să -mi pot dezinfecta amintirile. Să pot curăța fiecare colț al minții de acele imagini și să uit.

N-am uitat niciodată de tot.

Se spune că prima impresie contează. Chiar a contat. Trăiesc de mulți ani cu impresia că n-ar fi trebuit niciodată să ajung la capătul acelui culoar. Că ar fi trebuit să mă nasc puțin mai târziu, în epoca următoare, sau că n-ar fi trebuit să mă nasc vreodată.

Sau, dacă ar fi fost obligatoriu să mă nasc, ar fi trebuit să trăiesc o viață ca în filme, în care culoarele n-ar fi avut niciodată urme de degete impregnate în vopseaua veche, linoleumul ar fi fost dezinfectat periodic și toată lumea ar fi purtat botosei de pantofi. Ca să fie curat. Ca să fie corect.

Ca să fie corect, ar fi trebuit să existe o implicare totală a tuturor. Mâini îmbrăcate în mănuși de latex nepudrate ar fi trebuit să curețe după fiecare atingere. După fiecare trecere, cearceafurile impermeabile cu elastic ar fi trebui să fie înlocuite cu altele și WC-urile dezinfectate. Ca să nu lase nimic dureros în urmă. Nici viruși și nici bacterii. Ca să nu lase riduri adânci și dureroase.

Așa ar fi trebuit să fie, dar atunci n-a fost să fie. Am încercat să acopăr acea impresie cu alte impresii. Am căutat între două trenuri tocite de timp și murdărite de atingerea oamenilor. Între două gări lăsate în paragină și peroane roase de timp. N-am reușit să uit, era totul încă prea murdar în acele gări, în acele trenuri, printre acei oameni.

Apoi am întâlnit-o pe ea. Stăteam pe o bancă într-o galerie comercială și o priveam.

Atunci m-am uitat îndelung la ea. I-am urmărit fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare act. Totul era perfect. Un ritual învățat pe de rost și repetat la infinit. Era îmbrăcată într-un halat de protecție de unică folosință și purta peste ghete niște botosi albaștri de plastic. Nu era tânără, avea riduri fine în jurul ochilor și unghiile tăiate scurt, aproape din carne, le purta acoperite cu mănuși de latex. Din când în când deschidea un dulap ascuns în spatele ușii de la intrare și lua cate un prosop de hârtie pe care îl stropea cu un produs dezinfectant. Apoi închidea dulapul și-și continua ritualul. Ea era femeia care ștergea clanțele după fiecare atingere. Am numărat atunci pe degete clanțele : șapte perechi, cu tot cu ușa de la intrare.

Am numărat apoi pașii femeii : câte cinci pași între fiecare clanță, apoi doi pași până la chiuveta din capăt, pe care o ștergea din cinci în cinci minute cu o soluție albastră pufăită dintr-o sticlă de plastic transparent, douăzeci de pași până la ușa de la intrare.

Atunci am realizat că, așezată acolo, pe acea bancă, în acea galerie comercială din Hong Kong, priveam cele mai curate WC – uri din lume. Abia atunci am început să uit.

Articol scris pentru Superblog 202, proba Medicale Shop

Un gând despre „N-am uitat niciodată de tot

  1. A republicat asta pe Abisuri și a comentat:

    Spitalul era vechi, ferestrele aveau aproape toate chitul căzut, culoarele erau triste și lungi, pictate într-un bej murdar, cu urme de degete pe ele, iar wc-urile de la capătul culoarelor erau cele mai murdare WC – uri de pe Pământ.
    Am încercat multă vreme să uit acele wc-uri și n-am reușit. Ca să le pot uita ar fi trebuit să -mi pot dezinfecta amintirile. Să pot curăța fiecare colț al minții de acele imagini și să uit.
    N-am uitat niciodată de tot.
    Se spune că prima impresie contează. Trăiesc de mulți ani cu impresia că n-ar fi trebuit niciodată să ajung la capătul acelui culoar. Că ar fi trebuit să mă nasc puțin mai târziu, în epoca următoare, sau că n-ar fi trebuit să mă nasc vreodată.
    Sau, dacă ar fi fost obligatoriu să mă nasc, ar fi trebuit să trăiesc o viață ca în filme, în care culoarele n-ar fi avut niciodată urme de degete impregnate în vopseaua veche, linoleumul ar fi fost dezinfectat periodic și toată lumea ar fi purtat botosei. Ca să fie curat. Ca să fie corect.
    Ca să fie corect, ar fi trebuit să existe o implicare totală a tuturor. Mâini îmbrăcate în mănuși de latex nepudrate ar fi trebuit să curețe după fiecare atingere. După fiecare trecere, cearceafurile impermeabile cu elastic ar fi trebui să fie înlocuite cu altele și WC-urile dezinfectate. Ca să nu lase nimic dureros în urmă. Nici viruși și nici bacterii. Ca să nu lase riduri adânci și dureroase.
    Așa ar fi trebuit să fie, dar atunci n-a fost să fie. Am încercat să acopăr acea impresie cu alte impresii. Am căutat între două trenuri tocite de timp și murdărite de atingerea oamenilor. Între două gări lăsate în paragină și peroane roase de timp. N-am reușit să uit, era totul încă prea murdar în acele gări, în acele trenuri, printre acei oameni.

    Apoi am întâlnit-o pe ea. Stăteam pe o bancă într-o galerie comercială și o priveam.
    Atunci m-am uitat îndelung la ea. I-am urmărit fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare act. Totul era perfect. Un ritual învățat pe de rost și repetat la infinit. Era îmbrăcată într-un halat de protecție de unică folosință și purta peste ghete niște botosi albaștri de plastic. Nu era tânără, avea riduri fine în jurul ochilor și unghiile tăiate scurt, aproape din carne, le purta acoperite cu mănuși de latex. Din când în când deschidea un dulap ascuns în spatele ușii de la intrare și lua cate un prosop de hârtie pe care îl stropea cu un produs dezinfectant. Apoi închidea dulapul și-și continua ritualul. Ea era femeia care ștergea clanțele după fiecare atingere. Am numărat atunci pe degete clanțele : șapte perechi, cu tot cu ușa de la intrare.
    Am numărat apoi pașii femeii : câte cinci pași între fiecare clanță, apoi doi pași până la chiuveta din capăt, pe care o ștergea din cinci în cinci minute cu o soluție albastră pufăită dintr-o sticlă de plastic transparent, douăzeci de pași până la ușa de la intrare.
    Atunci am realizat că, așezată acolo, pe acea bancă, în acea galerie comercială din Hong Kong, priveam cele mai curate WC – uri din lume. Abia atunci am început să uit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s