Pe măsura poveștilor din capul meu

Ani de zile am visat la jucării pentru copii pe măsura poveștilor din capul meu.

De exemplu, aș fi vrut să primesc în dar un extraterestru. Și, pentru că nu se putea, am inventat o poveste în care eu, personajul principal, înconjurată de membrii echipei intergalactice Omega – copiii din vecini – plecam în fiecare seară, după ora zece, în căutarea navelor pierdute printre stele. Ca să dau exemplu și să-mi motivez echipa, mă întindeam în mijlocul străzii, pe astfalul rece și priveam cerul minute în șir, până mă striga mama, să intru în casă.

Sursa foto : Unsplash

Sau, mi-aș fi dorit un cort. Un cort de exterior Bino, de exemplu. Sau ceva asemanator. Dar, pentru că nici cort nu se putea, a trebuit să mi-l construiesc singură, în curtea din spatele casei cu o pătură prinsă cu cârlige de o sârmă ruginită și sprijinită de zid cu trei pietre cubice.

Până să-mi cadă în cap una dintre cele trei pietre cubice, gri, cu contur neregulat sau până să zac o săptămână la pat răpusă de extratereștri, lista lunga din capul mea cu ce ar fi bine să pot oferi în dar copiilor când voi crește mare, conținea doar lucruri pe măsura poveștilor care se pot naște în capul unui copil. După cele două evenimente, am învățat că jucăriile trebuie să fie, mai ales, sigure.

Când eram mică și era rost de sărbătoare, aniversare sau alte ocazii festive, singurul cadou posibil erau cărțile. Degeaba o rugam insistent pe mama să-mi cumpere ceva care să mă uimească cu adevărat, ea strângea din sprâncene de fiecare dată și-mi spunea că-n afară de cărți, nu are nici o idee. Îi spuneam atunci că am eu idei și pentru ea, că am capul plin de idei chiar și de multe ori simt nevoia să împart acea lume minunată din capul meu și cu alții.

Imagine signage
Sursa foto: Unsplash

Dar mama nu era psiholog, nu știa ce să zică, vremurile erau grele și nu era vina ei că se născuse imediat după al doilea război mondial ca să mă aibă pe mine nu cu mult inainte de Revoluție, dar totuși suficient de mult ca să nu poată găsi jucării pe măsura poveștilor incredibile din capul meu. Apoi mama schimba brusc subitectul și-și ștergea o lacrimă din coltul ochiului cu dosul mâneci când credea că eu nu o văd. Dar eu o vedeam și înțelegeam că nu era vina ei ci a vremurilor, a regimului despre care toată lumea vorbea în șoaptă când ajungea acasă, dar de care trebuia să fim mândri și la școală, și la coadă, la „Alimentara”, și la servici. Problema cu toată situația aceea în mijlocul căreia mă născusem eu, a fost că n-am putut avea niciodată, sau poate doar mult prea târziu, jucării pe măsura imaginației de care aș fi putut da dovadă.

Știam că nu se poate și de aceea, făceam liste lungi în cap cu ce ar fi bine să se poată când voi crește mare.

Îmi aduc și acum aminte că primul pe lista mea de lucruri care ar fi bine să se poată când voi mai crește a fost un trenuleț electric, urmat de o mașină cu pedale, mare, cât să încap eu în ea și de o casă din multe piese. Urmau apoi niște sandale de piele, o rochița cu buline verzi și un brad adevărat.

Așa vedeam eu lucrurile care ar fi bine să se poată când voi crește mare: pe măsura poveștilor care se pot naște în capul unui copil. Au fost și lucruri mult mai urgente care, pentru că nu s-au putut întâmpla, a trebuit să le inventez eu.

Cortul și extratereștrii, de exemplu.

Când m-am născut eu, strada pe care locuiam era pavată cu pietre cubice. Mari, gri, grele, cu contur neregulat. Pe la zece ani fără un pic, primăria s-a hotărât să asfalteze strada și să arunce pietrele cubice la marginea drumului. Societatea de transport a pietrelor cubice a întârziat o zi sau două, nu mai știu cu exactitudine cat, poate chiar o săptămână, zilele treceau repede pe atunci.

Pentru că mie, la zece ani fără un pic, îmi plăceau la nebunie corturile, am hotărât să fur pietre și să-mi fac un cort din pături prinse cu cârlige de sârma care străbatea curtea dintr-un capăt, cel dinspre stradă, până în părul sub care obișnuiam să citesc poveștile celor o mie și una de nopți. De aceea, pentru că îmi plăceau la nebunie corturile, într-o seară de vară am furat trei pietre mari, gri, grele, cu contur neregulat și le-am dosit în spatele casei.

A doua zi, dis de dimineață, oamenii trimiși de Societatea de transport a pietrelor cubice să adune pietrele, le-au încărcat pe toate într-o camioneta albastră și apoi au plecat Nu au observat că lipseau pietre, pentru că ei nu știau să numere, sau poate că știau dar aveau capul deja plin de probleme mult mai importante, cum au toți oamenii mari.

Apoi mi-am făcut cortul din pături prinse cu cârlige și trei pietre cubice. Când a căzut, piatra cubica mi-a zdrelit fruntea și mi-a zdrobit degetul mic de la picior. N-am plâns, am strâns doar din dinți și mi-am apăsat cu o bucată de vată locul, ca să nu se umfle. Atunci am realizat că, în plus de a fi pe măsura poveștilor din capul meu, jucăriile ar trebui să fie, mai ales, sigure.

Articol scris pentru Superblog 2020, proba beKid

Un gând despre „Pe măsura poveștilor din capul meu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s