LOKOFOOD este soluția

 –  Băi, de trei zile mă învârt ca titrezul prin casă, îmi spune Paul, peste gard.

Stă înfipt la zece metri de gard și urlă.  Crede ori că nu aud bine, ori că distanța socială pe care ne-am impus să o păstrăm, creează distorsiuni. Nu știu ce să-i răspund, adevărul este că și eu simt că mă urc pe pereți. Sunt genul extrem de sociabil, exagerat de extravertit și nebunia asta cu corona 19 mi-a cam pus capac.

Paul continuă să urle:

– Să mor eu de nu mi-e dor până și de Nelu.

Citește în continuare „LOKOFOOD este soluția”

Pentru că îmi pasă !

Săptămâna trecută am promovat cel puțin trei producători locali și am comandat prin messanger, direct de la producător : 5 legaturi de mărar, trei legături de ceapă, cinci salate și cinci legături de ridichi. De ce ? Pentru că îmi pasă.

Săptămâna aceasta vreau să vă povestesc despre inițiativa celor de la Autonom de a susține ONG-urile. Oferta lor constă în punerea la dispoziție pentru închiriere gratuită (timp de 3 luni, cu posibilitatea de prelungire) a mașinilor din flota Autonom din toată țara, pentru acele ONG-uri și fundații care au nevoie de mobilitate în misiunea lor, în lupta împotriva Coronavirusului. Flota este variată, de la autoturisme și SUV-uri, la van-uri pentru transport marfă și pick-up-uri. Pentru siguranța tuturor colegilor s-au luat următoarele măsuri de prevenire împotriva COVID-19 în Autonom:

  • După fiecare preluare/transfer, mașinile sunt dezinfectate, acordându-se o atenție deosebită tuturor mânerelor, volanului, bordului, schimbătorului de viteze și portbagajului.
  • După dezinfectare, fiecare mașină de închiriat rămâne obligatoriu timp de minimum 24 de ore în parcare, pentru neutralizare, înainte de a fi predată unui alt client.
  • Mașinile preluate de la clienți în regimul D2D (door-to-door) sunt dezinfectate înainte de preluarea de la client și încă o dată la sediul Autonom, înainte de predare. Ulterior, recomandăm ca mașinile să rămână neutilizate de către client timp de 24 h de la predare.
  • Toate cheile mașinilor, precum și documentele auto, sunt dezinfectate și neutralizate înainte de a ajunge la următorul client.
  • Șoferii noștri au primit numeroase informări, precum și mijloace de protecție (dezinfectant pentru suprafețe, măști de protecție, șervețele și dezinfectant pentru mâini atât pentru ei, cât și pentru pasageri).
  • Colegii din agenții vor purta de fiecare dată mănuși chirurgicale noi în gestionarea mașinilor și vor păstra distanța socială necesară în interacțiunea cu clienții

Citește în continuare „Pentru că îmi pasă !”

Există oameni care au grijă de mine

Zilele încep mereu la fel. Apa rece aruncată pe față, grimasa involuntară la contactul cu apa, ochii strânși tare, pleoapele boțite, oglinda care îmi trimite imaginea acelui „eu” puțin trecut, ridurile, cearcănele, ochii strânși din nou, apa rece aruncată din nou pe față, „poate trece senzația, toate trec”, trec visele nopții, trec trei minute în care mă obișnuiesc cu ziua care abia începe,  crema antirid cu acid hialuronic 3% așezată în straturi fine, crema de mâini lejeră cu Orchidee întinsă pe fiecare deget, insistența cu care apăs la capetele degetelor,  cafeaua de dimineață, știrile de dimineață, poveștile citite la cafea, ziarul virtual, întrebările, sfaturile celor dragi : ai grijă de tine, ai grijă cum te îmbraci, ai grijă cum te comporți, ai grijă ce zici, ai grijă cum abordezi subiectul, ai grijă ce mănânci, ai grijă să nu te îngrași, ai grijă să nu uiți, să te odihnești, să pui ceasul să sune, să te dai cu cremă pe față, să nu faci riduri în jurul gurii, ai grijă să nu te incrunți prea tare că faci riduri, ai grijă să stai drept, să nu spui prostii, ai grijă să te speli pe mâini, ai grijă să te dezinfectezi, ai grijă să iei declarația pe proprie răspundere cu tine, ai grijă să păstrezi distanța socială, ai grijă să nu te enervezi, ai grijă să nu repeți la infinit același cuvânt.

Sursa : Unsplash

Citește în continuare „Există oameni care au grijă de mine”

Care e valoarea timpului petrecut doar cu tine?

Azi e timpul unei mici parcele dreptunghiulare în care decid să sădesc ridichi. Un mic strat săpat pe langă gardul dinspre vecinul din susul străzii. În fiecare dimineată o femeie într-un halat roz plimbă un cărucior vechi în care plânge un copil. Privesc pe geam femeia în halat roz și încerc să aflu valoarea exactă a secundei care ne desparte.

De patru săptămâni stau acasă și măsor timpul. Port pe mâna stângă  un smartwatch care îmi numără pașii, îmi măsoară temperatura și bătăile inimii, îmi dă ritmul potrivit la momentul potrivit.

 

 

În ultima vreme am dansat doar în gând, am sperat doar în gând, am trecut doar în vis peste limita orizontului. În ultima vreme am evadat doar citind și trăind scenarii scrise de alții. Timpul trece în ritmuri nebănuite. Cât durează oare o cafea sorbită la gura știrilor de la ora opt? Cât ii valoreză savoare? Cât de mult doare paharul cu apă băut pe nerăsuflate în timpul știrilor de la ora unu? Care e valoarea timpului petrecut doar cu tine? Câte calorii acumulezi în fața ecranului de calculator?

Lucrez remote, gândesc remote, visez remote. Secundele orei unu durează secole și secolele trec peste noi toți ca tăvălugul.

Sursa foto: Unsplash

Citește în continuare „Care e valoarea timpului petrecut doar cu tine?”

021 9111 …  de unde știu acest număr

021 9111 …  de unde știu acest număr ? De ce știu acest număr? Ce reprezintă acest număr?

Îmi aduc aminte doar de un mare “poc” urmat de o bufnitură și apoi de o înjurătură. Deschid ochii cu teamă, de pe trecerea de pietoni un om mă privește cu teamă. Mi-e teamă să întorc capul în stânga, privesc doar drept înainte.

Citește în continuare „021 9111 …  de unde știu acest număr”

Există o mână de pietre pentru fiecare zodie

25 ianuarie – Oana

Prima dată când o văzusem, hotărâsem să-i spun Oana. Bătea spre cinzeci de ani, era tunsă scurt, avea părul șaten, doar câteva fire albe pe la tâmplă și purta la gât un colier din ochi de tigru.

Sursa foto : StoneMania

Mă oprisem lângă ea și o întrebasem dacă totul era în regulă. Nu părea să fie. Alunecase din greșeală pe o fâșie de gheață ascunsă sub un strat fin de zăpadă și căzuse. Atinsese colierul de la gât și așteptase câteva secunde cu ochii închiși.

Pietrele, de un maro-auriu, galben-auriu, cu dungi sidefate și sclipiri, păreau să aibă o putere ascunsă asupra femeii.  Nu se lovise tare, se sprijinise în coate când căzuse. Când mă auzise, tresărise. Peronul era pustiu și trenul avea o întârziere anunțată de treizeci de minute. Din punctul ei de vedere, eu apărusem de nicăieri. În realitate, eu eram acolo de cinci minute și rezemam un stâlp. Nu avea cum să mă vadă, era prea scufundată într-ale ei. O remarcasem de la început : ca să nu înghețe de tot, își freca, din când în când, genunchii cu palmele și, când credea că nu o vede nimeni, atingea colierul de la gât și apoi încerca o mini genoflexiune ciudată care, de la distanța de la care o priveam, părea o scălămbăială caraghioasă. Colierul părea să fie un secret bine ascuns între ea și lumea exterioară. Atingerea pietrelor în dădea forța necesară.  Până să cadă, aș fi zis că e o adolescentă fugită de acasă. Când o privisem de aproape realizasem însă că mă înșelasem. Oana era mult mai bătrână. Avea un fular  lung, maro, aruncat în jurul gâtului și umblă cu geaca gri descheiată. Nu purta căciulă și nici mănuși și era încălțată în niște botine cu talpă groasă, militărești.

Se ridicase, se scuturase de zăpadă, apoi își frecase din nou mâinile de genunchi. Poate o dureau. Poate că nu vroia să se știe că a căzut. Sau poate o făcuse din obișnuință, să nu înghețe. O întrebasem dacă era bine și ea răspunsese că da, era bine. Apoi atinsese din nou colierul din jurul gâtului. Pietrele îi dădeau forța necesară și o apărau de rele. Așa îmi spusese. Nu înțelesesem ce dorea să spună. Nu mai întâlnisem, până atunci, pe nimeni atât de atașat de niște pietre.

În ceea ce mă privește, nu dădusem niciodată importanță pietrelor. Îmi plăceau mai ales pietrele verzi, iregulate din care obișnuiam să fac mici coliere când eram mică. Până să o întalnesc pe Oana în acea dimineață rece de iarnă, nu bănuiam câtă forță poate ascunde un pumn de pietre. Până să o întâlnesc pe Oana, nu știusem că există bijuterii pentru zodia Fecioarei.

Sursa foto : StoneMania

O lăsasem pe Oana acolo, în mijlocul peronului și căutasem din priviri automatul de cafea. Îl găsisem ascuns după un panou care indica ordinea vagoanelor. Alesesem o cafea lungă, cu zahăr și amestecasem câteva minute înainte să sorb. Mă strâmbasem fără să vreau. Cafeaua avea un gust oribil și o culoare dubioasă. Cineva reglase prost distribuitorul de cafea. Sau, poate, cafeaua era de anul trecut. Anul trecut încercasem cu disperare să mă despart de de Mircea și nu reușisem. Anul acesta îmi pusesem în cap să-l uit. Când sosise trenul, urcasem în vagonul 424 și mai verificasem odată biletul. Aveam locul 122, fix lângă Oana .

Când pornise trenul, Oana își începuse povestea, ușor. Era, spunea ea, o femeie cu multe frici și prea puțin curaj de a-și lua viața în propriile mâini. Apoi îmi spusese povestea colierului din ochi de tigru. Cu o lună în urmă, o prietenă îi vorbise de puterea vindecătoare a pietrelor. „Există o mână de pietre pentru fiecare zodie”, îi spusese prietena ei și îi dăduse adresa unui site specializat, StoneMania Bijou, lansat în 2013. Acolo, pe site, erau expuse peste 10.000 de produse din multe categorii:  Cristale naturale, Feng Shui și Aromaterapie.  Apoi îmi spusese că ea era din zodia Fecioarei și cristalele pentru zodia Fecioarei  erau  cuarțul fumuriu, lapis lazuli-ul, jadul, ametistul, ochiul de tigru. Oana studiase cu atentie pietrele care i se potriveau și își alesese trei.

Cuarțul fumuriu îi dădea puterea de a rămâne conectată la realitate. Era o piatră care îi  asigura o conexiune puternică cu Pământul, atrăgea vibrațiile pozitive, neutraliza vibrațiile negative, îi aducea claritate, îi ridica moralul și îi elimina depresia. Cuarțul fumuriu, spunea Oana, era piatra care o scosese din tristețe.

Sursa foto : StoneMania

Jadul era pentru Oana piatra viselor și a norocului. Purta la mâna stânga un inel cu o piatră de jad pe care îl cumpărase în cursul unei excursii în China. Fusese acolo într-o fabrică de prelucrare a jadului și acolo aflase că este una dintre pietrele propice zodieiei.

Ochiul de tigru era piatra preferată a Oanei. Este o varietate de cuarț cu un mod special de formare. Se formează atunci când cuarțul apare deasupra crocidolitului deja prezent. Legenda spune că arabii și grecii considerau că această piatră îl dădeau purtătorului o alură comică, cosolida prieteniile și elimina deochiul. Oanei, colierul de la gât îi dădea încredere. Încrederea de a se ridica și a merge mai departe.

Oana coborâse la Ploiești și-mi lăsase cartea de vizită cu numele site-ului și lista de pietre pentru zodia mea. Zodia Fecioarei.  Tot ce a urmat a fost o frumoasă poveste în care totul s-a terminat cu bine. Datorită pietrelor, sau, mai degrabă cu ajutorul lor, am reușit să mă despart de Mircea și să-l întâlnesc apoi pe Peter.

29 februarie – Mircea

Strâng din pleoape să nu se vadă cât de mult mă doare. Mă doare nepăsarea cu care îmi spune că s-a terminat totul, ușurința cu care rotunjește fiecare frază, mă dor toți anii aceia în care am crezut că se poate. Strâng din pleoape și-mi înghit lacrimile. Strâng, strâng până nu mai pot, strâng mult după ce trântește ușa și pleacă, mult după aceea îmi dau seama că e deja noapte, prima noapte dintr-un lung șir de nopți. Pun capul pe pernă, închid ochii, strâng pleoapele tare, le strâng cat de tare pot, o voce îmi șoptește „Amethyste”, mă uit de jur împrejur, sunt doar eu, undeva departe, undeva demult, încă nu știu bine cat de departe, cat de demult, în fiecare vis, în fiecare noapte sunt doar eu undeva în mijlocul unui câmp de maci, eu, sau poate doar umbra mea, răsfirate printre falduri, eu printre pietre, coloane ionice și maci, cine sunt eu, unde sunt eu, de ce mă las, în fiecare noapte năpădita de vise, visele cresc în mine ca buruienile, amintirile fosnesc cearceafuri ude de sudoare, în vis apare o făptură fără nume, chipul îmi spune ceva, e o tânără fata îmbrăcată în roz, stă sprijinită de o coloana de marmură și strânge în pumni o piatră de culoare violet, un sentiment ciudat apare, creste cu fiecare secundă, rămâne agățat undeva în minte, este un fel de poveste, aceeași poveste repetată la infinit, eu nimfa, el zeul, eu stanca mă întorc pe cealaltă parte, afară e încă noapte, în vis o voce îmi șoptește „găsește piatra”, o lacrimă străpunge visul, perna e plină de lacrimi, fața mi-e plină de lacrimi, viața mi-e plină de lacrimi, în pumni strâng o piatră violet, un ametist, îmi șterg lacrimile, mă ridic din pat și îmi fac o cafea.

Nu mai contează unde am greșit.

 

Sursa foto : StoneMania

23 iulie – Peter

Mă trezesc în fiecare dimineață, privesc lumea printre pleoape, opresc ceasul, mă întorc pe partea cealaltă și mai dorm un sfert de oră, apoi mă ridic din pat, fac un dus, aleg o cămașă albă cu guler apretat și apoi îmi așez colierul cu pietre de lapiz lazouli în jurul gatului. Apoi îl trezesc pe Peter, și el refuză ziua, refuză ora devreme, îl scutur ușor, cedează. Apoi mă privește fix în ochi, albastrul acela infinit mi-a schimbat viața …

Sursa foto : StoneMania

25 martie – Peter

Citisem textul de cel puțin zece ori. Îl știam aproape pe de rost. Îi cunoșteam toate virgulele, învățasem să respir la fiecare spațiu, să păstrez ritmul, să nu uit ideea, învățasem toate acestea cu mult înainte de ziua Z și, când ziua Z sosise, așezată acolo, în fața tuturor acelor necunoscuti, dezbrăcată din priviri de toate acele priviri haine, criticată în gând, comparată în gând cu toate acele dive ale micului ecran, măsurată de sus până jos, cântărită de departe, căci nu, nu respectam nici una din regulile frumuseții, acolo, în fața acelor necunoscuți eram un pic prea grasă, un pic prea secundă, un pic prea comună, acolo eram complet nesigură pe mine, complet pierdută în cuvinte, acolo, în fața acelor necunoscuti uitam deodată textul, uitam virgulele și spațiile, uitam de intonație, uitam de tot și deveneam eu, cea nesigură, cea mai emotivă fată de pe Pământ.

Atunci, în acel moment teribil care știam că se va întâmpla, în acel moment mărșav care se petrecea de fiecare dată când încercam să trec dincolo de frica de a comunica în public, atunci scăpam foile din mână, mi se oprea inima în loc și nu mai respiram, îmi simțeam pulsul în pleoape și timpanele îmi băteau în ritmul inimii, și, în acea miercuri, în acea zi ordinară a acelei săptămâni ordinare, a apărut el, bărbatul cu ochii albaștri și zâmbetul cât casa și mi-a întins un colier.

„Considerați gestul meu drept omagiu, ați avea atâtea de spus dacă ați putea. Se spune ca pietrele de lapiz lazouli, descoperite acum 6000 de ani în Afganistan, aduc pacea interioara, diminuează stresul și contribuie la redobândirea încrederii în sine”, mi-a spus el, mi-a prins colierul la gat și apoi a dispărut. Nu știu de ce, dar l-am crezut. Am crezut în puterea vindecătoare a pietrelor, am crezut în mine, am crezut în toate miturile și legendele țesute de-a lungul anilor, în umbra pietrelor.

De atunci, din acel moment în care pietrele albastre de lapiz lazouli au apărut în viața mea, de atunci mi-am recăpătat încrederea în mine. M-am ridicat, am învins aroganța acelor necunoscuți, am învins frica și am devenit eu pentru totdeauna.

Când am ajuns acasă, am găsit bilețelul. Era semnat „Peter” și conținea doar un numar de telefon.

Articol scris pentru Spring Superblog 202o, proba StoneMania