Sunt atât de clovn încât cred că lumea e ca mine

 „Toți suntem clovni într-un anumit moment precis din viață”

Abisurile

Dacă-ar fi să fiu – asta în ipoteza puțin probabilă că s-ar putea să fiu ceea ce nu sunt, ceea ce, fie vorba între noi, este ca și cum ar fi fost să fie să fiu și n-am fost, ceea ce este practic imposibil dar practica pe mine nu mă omoară – dacă-ar fi să fiu, aș fi locul acela unde ar fi fost să fiu și n-a fost să fie să fiu sau poate doar mi se pare că n-am fost să fie să fiu când de fapt sunt fără să știu că sunt.

Continuă lectura

Eu aduc puțin cu bunica, la principii

Am niște mâini asa de uscate de vânt, ploaie, ger și alți factori externi încât îi cer sfatul Anei.

Ana are mâini fine, degete lungi de pianistă, pielea frumoasă, catifelată, ochii migdalați și privirea care spune multe. Am mai spus că Ana îmi amintește de bunica. Bunica era cea mai frumoasă fată din sat. De-un Farmec aparte. Frumusețea aceea naturală care nu avea nevoie de nimic. Era ea și asta era îndeajuns. Stăteau băieții la poartă, „doar-doar”. Dar bunica era mândră și avea principii. Principiile acelea de se transmit din generație în generație. Generația mea n-a fost sărită.

Continuă lectura

Să priveşti marea şi să-i simţi sarea

Uneori există răgaz în clădirea aceea cu pereţi de sticlă. Ne strângem toţi în faţa intrării şi vorbim una, alta. Există zile cu tematică şi zile fără tematică.

Azi am vorbit despre diverse locuri din lume şi despre mare.

Anei îi place marea, lui Petru muntele iar Mircea încă ezită. Eu zic că-mi place acolo unde se crează comunicare, unde există momentul acela de evadare din cotidian. Acolo unde dispar frontierele şi prejudecăţile şi apare curiozitatea. Descoperirea.
Călătoresc mult. În fiecare lună îmi iau bocceluţa şi plec. Ba în Africa, ba în Orientul Mijlociu, mai nou în Europa. Ceea ce caut nu este o rânduire prealabilă a firului de iarbă la dungă trasată pe astfalt, nici acea aliniere a creierelor după o direcţie impusă. Ceea ce caut sunt experienţele umane, deschiderea aceea către ceilalţi, marea necunoscută care uneori ne desparte şi alteori ne apropie.

Ana mă priveşte lung, înţelege. Petru caută ceva pe net iar Mircea visează. Oi fi reuşit să transmit ceva? Scot telefonul, caut o fotografie relevantă şi le-o prezint drept semnificativă a ceea ce mă defineşte: ţărmul, marea, ţărmul de la capătul marii. Încerc mereu să văd dincolo de ţărm. Există ceea ce se vede şi mai există ceea ce se simte.

marea moarta

Să priveşti marea. Să fii dincolo de ea, pe ţărmul Israelului. Să ţi se facă pielea sare şi sarea să se depună straturi-straturi. Să-ţi spui că, iată, ai ajuns să vezi în sfârşit marea.

Continuă lectura

Vai, mi s-au lipit ochii de brățară și acolo au rămas

Viața într-o clădire de sticlă are farmecul ei. Până să ajung la clădire, iau metroul și-n metrou n-am altă treabă decât să privesc oamenii. Stau în picioare, mă țin de bară și privesc oamenii.

Privind oamenii îmi vine deodată inspirația.

Cum ar fi dacă aș pune fusta aia neagră de tip “țigară”a tipei de pe scaunul din față lângă cămașa aceea verde a tipului care se ține de bară? Ar fi super si ar fi tendință. Dacă aș adăuga o brățară “design” și o eșarfa „gri-metal-flou-flou” ar fi de-a dreptul super- motivațional. Adică, numai cu gândul la noua ținută, m-aș putea trezi înainte să sune ceasul, m-aș putea spăla pe față și pe dinți în 3 miniute crono, aș putea pregăti micul dejun fără să-mi spună nimeni că trebuie să-l pregătesc – aș fierbe ouăle de cu seară și aș potrivi zahărul în cana de ceai tot cu seară – aș putea da două ture de grădină și patru de piscină , aș putea hrăni mâța și cățelul, aș putea face și patru flotări pe muzica de la radio și viața mi s-ar părea atât de frumoasă, incât m-aș duce să mi-o petrec de bunăvoie și nesilită de nimeni în clădirea de sticlă.

Numai și numai de dragul ținutei.

Continuă lectura

Cu greu mă abțin să nu-l întreb dacă varza se călește odată cu carnea sau separat

Pe la opt obișnuim să ieșim la o cafea și acolo facem planul zile : lista de chestii “pe care ar trebui sa” în ziua respectivă. Chestii personale amestecate cu chestii non-profesionale.

Din chestie în chestia discuția alunecă spre copii, nivelul scăzut al sistemului educațional, calitatea execrabilă a spitalelor din România, ce mâncăm și unde mâncăm la prânz. Când ajungem la mâncare, se instalează momentul acela de liniște profundă în care fiecare își imaginează ce poate să își imagineaze. Eu îmi imaginez în funcție de dimineață. Uneori văd o rată, alteori un porc, alteori rămân vegetariană.

Continuă lectura

În prima seară m-am împrietenit cu maimuțele

Viața din spatele ecranului de calculator, din spatele termopanelor groase ale clădirii din sticlă, are farmecul ei. Te instalezi în fața ecranului de 17 inci și-ți creezi  “bula” proprie. Spațiul tău de dincolo de lume. Și-n “bula” proprie începi să tastezi, să tastezi, să citești ce au tastat alții, să tastezi din nou. Și tot așa până ți se ia de atâta tastat – tuturor ni se ia până la urmă de taste. De de la tastă 78 în sus începe rezistenta la taste și atunci există “bula”. Acolo unde există “bula” există vise. Și acolo unde există vise există evadare.

Continuă lectura

Rezistența la superstiții

Pe la zece și un pic iau o pauză de tigara. Știu că nu e bine ca fumez dar eu dau doar senzația că fumez. Adică pufăi. Îmi iau țigările și bricheta și am grijă să nu uit badge-ul. Badge-ul e un element important al culturii corporatiste. Chem liftul, cobor, trec porticul, dau de Ana. Ana a lui Mircea. În fine, ar vrea el. Ana e tristă și n-are chef de vorba. La a doua țigară reușesc să-i scot două vorbe între două fumuri și un oftat.

Continuă lectura