24 decembrie 2020
Haralambie a spălat cana galbenă și farfuria și le -a pus pe amandouă la uscat, deasupra chiuvetei. A aranjat cadourile sub brad, a aprins instalația de iluminat și a stins lumina. Apoi a dat drumul la muzică și s-a așezat comod, în fața șemineului, să o aștepte pe EA.
Citește în continuare „Are emoții Haralambie, i-a fost greu să aleagă cadourile”Un influencer on line (sau off line), este o căpetenie de trib care îi face pe ceilalți să îl urmeze din proprie inițiativă, fără a urmări un scop personal. Este acea persoană care are darul de a schimba idei și tendințe, de a starni curiozitatea prin puterea propriului exemplu, de a naște noi apartenențe.
Mi-a fost greu să ajung la o definiție satisfăcătoare. Ca să ajung la o definiție satisfăcătoare, a trebuit să ajung să înțeleg ce nu este un infleuencer. Să accept că influența lucrează în ambele sensuri. Să îmi aduc aminte de vremea când eram încă mică și părinții îmi spuneau să am grijă cu cine mă însoțesc. Să accept că pot învăța de la alții și că alții pot învăța de la mine. Să trăiesc, pe pielea mea, ambele ipostaze. Să am mare grijă la nuanțe și să nu mă las dusă de val.
Diferența dintre „on” si „off” este că, „on line”, totul este doar la un „click” distanță. Este mult mai simplu și, de aceea, mult mai periculos. Pentru că „on line”-ul nu este altceva decât o prelungire a ceea ce suntem și nu îndrăznim să arătăm. De aceea este mult mai ușor acolo. De aceea este mult mai periculos. Pentru că și cei mai timizi îndrăznesc. Pentru că și cei mai diabolici reușesc să se piardă printre cei mai timizi. Prin prisma celui ce influențează, influența este greu de dobândit. Pentru că aderarea la un principiu sau o valoare implică o compatibilitate la nivelul valorilor personale.
Citește în continuare „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”Îl știți pe Paul, v-am mai povestit de el. E băiat bun dar e cam credul. I-am tot spus de-a lungul timpului să nu mai creadă în tot ce zboară, dar el se încăpățânează mereu să ia totul drept corect până la proba contrarie.
Ultima lui găselniță sunt celulele stem.
Mă sună ieri Paul, că -n ultima vreme, de când cu virusul, ne salutăm doar de la distanță, mă sună ieri Paul și-mi spune că lui nu-i mai e frică de moarte. Nu-i mai e frică deloc de moarte pentru că va trăi veșnic.
⁃ Băi Mirciulică, gata cu durerile articulare, gata cu atacurile de panică, gata cu diabetul și cu hipertensiunea, gata cu toate, mâine sun să-mi fac o programare pentru un tratament cu celule stem. O pastilă și gata! Am citit pe net că-i simplu. Să coste cât o costa, dacă mă scapă de toate, dau banul, la ce bun să mor cu bani în cont, nu-i mai bine să fiu sărac dar măcar să trăiesc? Ia zi și tu Mirciulică, n-am dreptate.
Tac. Încerc să înțeleg ce se petrece în capul lui Paul. După ce algoritm îi funcționează logica. Caut să găsesc cuvintele potrivite, să nu par agresiv și nici Gigi contra. S-ar supăra Paul și s-ar încăpățâna să creadă că va trăi veșnic. În plus, își va goli conturile degeaba și ar ajunge ca vai de el, muritor de foame la colț de stradă.
Citește în continuare „Să crezi Paulică, cum să nu crezi, dar să și cercetezi înainte”Ea este Mara. Are o frumusețe clasică, moștenită de la bunica ei din partea mamei. „O frumusețe care vine din interior și se vede în exterior„, așa spun toți cei care o cunosc.
Prima impresie pe care o făcea bunica ei era mereu aceeași: aducea a zeiță din Grecia Antică. Desigur, nimeni dintre apropiații bunicii nu trăise în Grecia Antică dar toți știau cum arătau zeițele. Frumusețea de zeiță era vizibilă cu ochiul liber: tenul îi era ca pielea de piersică iar ochii îi străluceau jucăuș.
Citește în continuare „O frumusețe clasică”Ani de zile am visat la jucării pentru copii pe măsura poveștilor din capul meu.
De exemplu, aș fi vrut să primesc în dar un extraterestru. Și, pentru că nu se putea, am inventat o poveste în care eu, personajul principal, înconjurată de membrii echipei intergalactice Omega – copiii din vecini – plecam în fiecare seară, după ora zece, în căutarea navelor pierdute printre stele. Ca să dau exemplu și să-mi motivez echipa, mă întindeam în mijlocul străzii, pe astfalul rece și priveam cerul minute în șir, până mă striga mama, să intru în casă.
Sau, mi-aș fi dorit un cort. Un cort de exterior Bino, de exemplu. Sau ceva asemanator. Dar, pentru că nici cort nu se putea, a trebuit să mi-l construiesc singură, în curtea din spatele casei cu o pătură prinsă cu cârlige de o sârmă ruginită și sprijinită de zid cu trei pietre cubice.
Citește în continuare „Pe măsura poveștilor din capul meu”Spitalul era vechi, ferestrele aveau aproape toate chitul căzut, culoarele erau triste și lungi, pictate într-un bej murdar, cu urme de degete pe ele, iar wc-urile de la capătul culoarelor erau cele mai murdare WC – uri de pe Pământ. Directorul și administrația spitalului erau depășiti de situație. Nu existau pe atunci nici procese bine stabilite, nici Medicale Shop, nici consumabile medicale și nici personal instruit să facă față situației.
Am încercat multă vreme să uit acele wc-uri și n-am reușit. Ca să le pot uita ar fi trebuit să -mi pot dezinfecta amintirile. Să pot curăța fiecare colț al minții de acele imagini și să uit.
N-am uitat niciodată de tot.
Citește în continuare „N-am uitat niciodată de tot”Azi a nins. Am cumpărat două sticle de șampanie și niște somon fume. Am făcut focul în șemineu, am amestecat salata beuf și apoi am împodobit brazii: cel din grădină, cel din ghiveci, din sufragerie si un bradut artificial, în dormitor. Brazi de Craciun.
Nu mi-au plăcut niciodată brazii tăiați, mutați din natură în sufragerie, pe hol sau în dormitor. Din copilărie mi se trage, din povetele bunicii. „Să te gândești și la ce pagubă faci”, așa îmi spunea bunica când eu îi spuneam că vreau un brad adevărat, nu unul artificial care să nu semene deloc a brad adevărat. Azi există brazi artificiali care seamănă perfect cu brazii adevărati. Sunt brazi artificiali de lux, cu aspect natural, cu ace 3D, pe care îi găsești doar pe site-ul e-Sărbătoare.ro, și nu în marile magazine (Dedeman, Metro, Jumbo,…)
Pe vremea copilăriei mele, brazii artificiali semănau cu o mătură verde, împodobită cu globuri colorate. În viziunea mea, brazii de Crăciun ar trebui să arate fix ca-n povesti.
Citește în continuare „E magia Crăciunului”Azi mă întâlnesc cu Doru Abis, patronul fermei de găini despre care sunt convinsă că ați auzit deja. Am oarecare emoții, omul e un adevărat geniu, s-a scris mult despre el în presa națională și au vuit posturile de televiziune naționale de reclame.
M–am trezit devreme, m-am îmbrăcat într-o ținută sport, mi-am pus niște bocanci în picioare, m-am urcat în mașină și am purces la drum.
Drumul principal al satului trece pe coama dealului, e îngust, neasfaltat și are multe curbe și hartoape. Ca să ajungi la ferma agricolă Abisurile S.R.L, trebuie să o faci la dreapta la prima intersecție după vila Poienita și apoi să mergi de-a lungul râului cam un kilometru.
Este imposibil să nu nimerești, ferma este pe stânga, o hală mare, metalică, împărțită în două. Jumătate pentru găini și jumătate pentru cartofi și fasole. Nimeresc până și eu. La fermă lucrează în mare parte oameni de-ai locului și familiile lor. Așa a vrut patronul, să se implice în comunitate. Un tip fain, patronul ăsta, un om de-al locului și el. Umblă vorba că totul a pornit de la o moștenire, dar nimeni nu poate băga acum mâna în foc. Pentru că asta s-a petrecut acum ceva ani, în timpul Marii Pandemii. Atunci s-a produs de fapt transformarea. Ferma cea mică a fost transformata într-o hală metalică de capacitate mare și numărul găinilor a crescut semnificativ, ceea ce a generat locuri de muncă suplimentare.
„O mana cerească în acele vremuri sumbre când totul se închidea din cauza restricțiilor de tot felul”, așa îți spune azi orice localnic întâlnit în sat.
Citește în continuare „Am nevoie de o hală, la țară”Azi am avut poftă de spaghete cu sos de roșii și hribi. Am comandat la Băcănia Tei, cu livrare în Brașov. Deocamdată livrarea de fructe proaspete este doar in Bucuresti, iar în Brașov, se livreaza momentan doar produsele neperisabile.
Dintotdeauna mi-au plăcut spaghetele. Când eram mai tânără, pe vremea facultății, mâncam spaghete în fiecare zi. Spaghete fierte pe un resou improvizat dintr-un BCA și o rezistență. Spaghete fără ou, zile interminabile. Și totuși, gustul acelor ani a rămas. Anii tuturor posibilităților.
Citește în continuare „Băcănia Tei, locul în care aromele te întorc acasă”Azi m-a sunat Vali. Vali este prietena mea cea mai bună, are ochii verzi și cele mai bune intenții. Mi-a spus „bună, ce faci? Hai s-o facem lată cu reducerile de Black Friday !”
Adevărul este că nu fac atât de bine. De ceva vreme schimb doar pijamalele și tricourile între ele și asortez șosetele la stări de spirit. Am acceptat provocarea.
Totul începuse astă primăvară.
Azi am făcut trei mii de pași, am citit o mie de cuvinte, mi-am făcut sute de griji, am privit pe geam zeci de minute, minute ntregi, am văzut trei filme, am participat la patru ședințe, am sunat de cinci ori la furnizorul de servicii internet și mi-am imaginat că, dincolo de toate aceste numere, dincolo de aceste ferestre și aceste porți, dincolo de interdicții și declarații pe propria răspundere, dincolo de toate, există speranța că mâine, sau poimâine, sau poate chiar puțin înainte de Crăciun, va veni și ziua în care va fi ca înainte. Apoi, ca să-mi treacă toate visele și toată melancolia, ca să uit de primăvara pe care nu o trăiesc, de soarele pe care nu îl simt, de lalele pe care nu le văd, de zambilele pe care nu le miros, ca să trec toată aceasta nebunie, mi-am comandat on line o pizza cu ciuperci, 2 kg de vinete și 3 kg de roșii de la producătorii locali, o pijama roz, din bumbac și trei perechi de șosete pentru un „azi” imediat. Și, pentru mai târziu, am pus în coș ținuta unei primăveri pierdute.
Azi am încetat să mai număr pașii, sunt atât de puțini încât mă întristez de fiecare dată. Ca să nu deprim, azi am măsurat toate tavanele în lung și în lat și am imaginat povești în care femei frumoase îmbrăcate în rochii largi, înflorate se îndrăgosteau de bărbați în floarea vârstei, la malul mării, în spuma albă și fină a valurilor. Desigur, când închideam ochii, toate acestea dispăreau și eu mă întorceam la tavanele acelea albe și seci, străbătute de crăpături fine, ca niște riduri, și le desenam chipuri cu ochi verzi și urechi, le puneam apoi căciuli groase pe urechi și le creșteam brațe și mâini pe care le îmbrăcam în mănuși fine de piele Morgan la care renunțam într-un final, odată cu excursia în Grecia care zbura și ea odată cu mănușile. La ce bun toate astea când afară e cald, înăbușitor de cald și eu trăiesc doar o vară parțială?
Citește în continuare „Totul începuse astă primăvară”
Metafora buzz-ului 