Ceea ce-și dorea domnul Popa cu încăpățânare obținea

Domnul Popa își dorea o lume rânduită, construită cu mare precizie și fără surprize nedorite de ultim moment. Sau de orice fel de moment în general.

Domnul Popa era un barbat bine undeva în jurul onorabilei vârste “de”. Nu-și dădea niciodată vârsta, nu pentru că era calic saun alte d’alea ci doar din simplul motiv că nu și-o arăta. Domnul Popa era un domn bine, manierat, cu mișcări fine și precise – ca acele unui orologiu elvețian – care aprecia viața cu toate părțile ei bune și mai puțin bune. Strada pe care locuia domnul Popa era un deal la marginea orașului, acolo, aproape de natură. Pentru că era foarte la curent cu tenditele – așa îi plăcea lui să-și spună, “la curent cu tendintele”, nu pentru că ar fi fost din natură lăudaros ci din simplul motiv că îi plăcea la nebunie să fi în pas cu tehnologia – pentru că era la curent cu tendințele domnul Popa își petrecea foarte mult timp “pe net”, să caute, să se intereseze, să compare, să purice pe toate părțile, să se ducă eventual – doar dacă îi era în drum – să vadă cu ochii lui în magazin, să atingă , să verifice. Când se declara convins, sau aproape convins , domnul Popa citea comentariile altor convinși ca el sau ale celor ne convinși, sau chiar și ale celor odată convinși și apoi dezamăgiți sau invers, și tot citea, și tot citea domnul Popa până se dumirea și atunci se ducea la culcare, undeva în jurul lui unsprezece și zece în fiecare seara, căci domnul Popa era în felul lui un maniac convis de necesitatea respectării anumitor reguli în viață și le respecta la rândul lui cu ferma convingere că viața este construită după modelul unui ceas “Sector” , marca lui preferata din care dispunea déjà de o colecție impresionantă de care era foarte mândru.

Citește în continuare „Ceea ce-și dorea domnul Popa cu încăpățânare obținea”

Mi se pare că a stat timpul în loc

Mi se parea că a stat timpul în loc, nu, nu-l mai trasesem de câteva zile, mă săturasem să tot învârt la butonul ăla ruginit, mi se impregnau degetele cu un portocaliu macabru, încercam să-l şterg rapid cu un şerveţel de hartie alb, mototolit de atâtea ştergeri, nu reuseam, portocaliul persista, în pofida dorinţei, în pofida gestului apăsat. Doborâtă de persistenţa culorii am decis să las lucrurile să se întâmple precum trebuiau să se întâmple, să nu mai intervin în întâmplarea lucrurilor, am decis să mă desprind de buton, cu degete cu tot şi să plec, să fug cât mă vor ţine pingelele, departe, cât mai departe de butoane cu iz portocaliu, departe de tot si de toate, departe de timp, amestecată în timp.

Citește în continuare „Mi se pare că a stat timpul în loc”