Degete de pianistă

Noiembrie 2034, undeva în România …

Se simţea dependentă de vreme. Fusese o vreme când ea dădea dependenţa vremii, trecuseră anii, o îmbătrâniseră de atunci atâtia ani… Îşi privea acum degetele lungi, “degete de pianistă” îi spusese demult bunica, apoi bunicul, apoi ambii părinţi, o parte din vecini, prietenele cele mai bune şi mulţi alţii – îşi privea acum degetele lungi şi se simţea din nou tânără printre ele.

Existau poveştile acelea agăţate de degete, fiecare deget cu poveştile lui, existau sentimentele şi mai existau senzaţiile agăţate de degete. Dar, mai presus de toate, mai presus de toate existau culorile ataşate sentimentelor. Obişnuia să-şi imagineze viaţa contururi – contururi, trasa linii şi curbe cu degetul arător şi apoi admira rezultatul. Unghiile scrijeleau adânc viaţa până la piele, aşa îi plăceau pe atunci unghiile, cât mai mici şi când nu erau cât mai mici le rodea şi când nu mai avea ce să roadă îşi imagina alte contururi şi tot aşa până ajungea să se întrebe de unde până unde obiceiul asta prost de a nu-şi lăsa unghiile „de capul lor„.

Citește în continuare „Degete de pianistă”

Leacuri împotriva trecerii

Capitolul 1 : secetea îşi are leacul

M-am trezit într-o dimineaţă cu senzaţia pielii secătuite de viaţă, simţeam cum noaptea îmi lăsase obrazul lipit de piele, simţeam fiecare fir, fiecare linie din perna aceea albă una cu obrazul. Simţeam obrazul însetat, stors până la ultimul por, umilit de neputinţă-i dovedită de a lupta împotriva sorţii. Simţeam porii obosiţi de atâta noapte, de atâta astepare, simţeam stropii scurşi unul câte unul, picătură după picătură îmi simţeam faţa minţită de fiecare strop, de fiecare picătură care părăsea porii. Îmi simţeam faţa stoarsă, striată în mii de linii fine, grele la apasăre, apăsăm uşor fiecare linie incredulă căutând inocentă stropii „s-au dus cu toţii!” îmi şoptea pielea la fiecare atingere, „noaptea i-a nimicit unul câte unul”.

Citește în continuare „Leacuri împotriva trecerii”

El vânătorul albastru devenit verde-pradă

Fugea prin pădurea deasă.

Treceau pe lângă ea o sumedenie de gânduri, imaginile se amestecau cu gândurile, frunzele se amestecau cu miresmele, miresmele impregnau impresiile, impresiile îşi lăsau amprenta pe frunze în treacăt, cădeau frunze în treacăt mirosind a verde, verde-albastru, îi plăcea mirosul frunzelor în treacăt mirosind a verde, verde-albastru, îi plăcea senzaţia verdelui-albastru, impactul verdelui-albastru asupra stării, îi plăcea impresia generală lăsată de frunzele atinse din fugă. Se simţea năucă, dintotdeauna năucă, firea în contact cu norii ,  non-prezenţa momentului prezent, fusese dintotdeauna omul timpului în tranziţie. Tranziţiile ei fuseseră mereu rapide, oameni pe fugă, intersectiii abia marcate, prezenţe definite de mirosuri fine, mirosuri verzi-albastre, proaspete, tranziţiile ei purtaseră câteva nume, doar câteva nume, să le numere pe degetele de la o mâna, doar de la o mâna, tranziţiile ei nu fuseseră niciodată opera destinului, tranziţiile îi fusesera mereu propria operă, unica posibilă alegere, ea non-vânatul, ea vănătorul gândurilor, imaginarul transpus în fapte.

Citește în continuare „El vânătorul albastru devenit verde-pradă”

Firele

La inceput fusese o dara. Doar o dara urmata de un fel de mireasma. Apoi un vanticel usurel si cateva fire involburate. Fire un pic sub media firelor „obisnuite” , firele astea erau prea fine, mult prea fine pentru vantuletul starnit din cine stie ce colt de dara. La un moment dat am auzit un „cioc-cioc”, mi s-a parut la inceput ca nu auzisem bine, am mai ascultat putin, iarasi „cioc-cioc”, incercand sa simt in continuare vanticelul usurel si sa adulmec mireasma inca fina am indraznit un sfios „da, spuneti va rog?„.

Citește în continuare „Firele”