Un rebel cu etică. Votaţi ?

 

IMG_3877

Totul a pornit de la o foaie albă. Una nouă, alb- făinuţă. Au urmat câteva rânduri considerate drept pline de emoţie, o poveste dacă nu tocmai adevărată, nu foarte departe adevăr. Rândurile cu pricina s-au dovedit într-un final fals compatibile. Le lipsea dinamismul. Au urmat apoi încă multe alte rânduri „la comandă” , cineva îl întrebase odată „cu cât dai rândurile?”, el, candidatul SuperBlog se fâstâcise de tot, privise în pământ ruşinat şi nu răspunsese. N-avea preţ. A tot scris aşa timp de 24 de probe bune. Numai cine nu participa nu ştie. Sa numere…

 

IMG_3876

Acum stă şi înşiră verzi şi uscate
Monologuri de candidat cu capul în nori
Si vise pătrate.

Priveşte de exemplu cu mâhnire talentele abandonate pe margine. Pardon, pe la mijloc. Pardon, pe la coadă. Îi vină să plângă de ciudă. Ba nu, îi vine să-şi tragă palme. Îi vină să închidă ochii şi să-şi vadă de a ale lui. Atâtea zile deja încărcate prin definiţie. Într-un final supra încărcate. Zile obeze de-a binelea. Nu reuşeşte, candidatul SuperBlog e o contradicţie. Ar vrea dar nu poate. Lumea e făcută pe principiul mediilor. Idealiştii să se abţină. I s-a spus şi i repetat că nu se vizează în mod special talentele. Nu în primul rând. I s-a spus şi i s-a repetat că se vizează mai întâi şi de toate obiectivele trasate de sponsori. Ii spuseseră pe rând Dana, Irina, Mnealui. Toti bloggeri partener . Si multi altii. Tot degeaba. Candidatul SuperBlog a tot incearcat marea cu degetul testând calibrarea cu cerinţele sponsorilor. Creative. Artistice. Tehnice. Fiecare cerinţă cu gradul propriu de relativitate. Candidatul Superblog a făcut cumva – „pe dracu’n patru ?” – şi s-a adaptat Nu, nu s-a conformat, nu perfect, nu întotdeauna. Candidatul SuperBlog e un rebel cu etică , limite şi oarecare principii. Ţine la valori ca la ochii din cap. La propriile valori. Uneori valorile i-au fost în completă opoziţie cu cerinţele. Candidatului Superblog nu-i e frică de consecinţe. A incearcat să împace şi capra şi varză. Misiune practic imposibilă. Candidatului Superblog îi plac însă utopiile, îl fac să simtă că există. Candidatul Superblog are ceea ce alţii ar defini drept un comportament iraţional. Utopic-iraţional. Candidatul Superblog îşi asumă comportamentul şi promite de fiecare dată că nu va mai face. Până la proba contrarie. Candidatul SuperBlog are memorie scurtă.

IMG_3873

Au trecut zile, au trecut nopţi, săptămâni, luni. „A curs cu note”. Candidatul SuperBlog a încercat să treacă peste toate cu indolenţă. Nu i -a reuşit dintotdeauana din prima. Nici din a doua. Nu i-a reuşit şi pace. Ecarturi mult prea importante. Într-o zi s-a trezit agresat în public, a înghiţit în sec şi s-a abţinut să generalizeze. A cerut doar dreptul la imagine. La propria imagine. I s-a acordat într-un final. „O simplă” neînţelegere i s-a explicat. A înghiţit în sec şi a continuat. Odată cu trecerea zilelor, nopţilor, lunilor, candidatul Superblog s-a simţit din ce in ce mai neînţeles, viaţa îşi are propriile capcane. Lingvistice. A cerut explicaţii, i s-au trântit trei, la întâmplare. Două din trei complet la întâmplare. Candidatul Superblog n-a tras nici o concluzie, n-a găsit niciuna pe măsura situaţiei. Rândurile s-au scris din ce în ce mai greu, utopicul situaţiei omora lent dar sigur artisticul.

IMG_3874

Cerinţele au devenit din ce în ce mai în contradicţie cu natura, exista de exemplu alergia la acetonă. Existau incompatibilităţi la principii. Au apărut stiluri şi personaje, situaţii create pentru alţii la cererea sponsorilor. A continuat în pielea altora până i s-a tocit foaia. Alb-făinuţă şi tot s-a tocit. Prea multe repetiţii la cerere. Prea mult-ul uzează. Autenticitatea se perimează încet dar sigur. Şi totuşi a continuat.

IMG_3872

Căci candidatul SuperBlog are verticalitate. Mândria lucrului bine făcut îi e stare de spirit. Ardelenească. Orice asemănare cu oameni si fapte e pur întâmplătoare. Candidatul Superblog n-a dorit să strige în gura mare, să facă versuri cu umor îndoielnic, să spună ceea ce nu crede. Candidatul SuperBlog a descris doar lucurile în propria perceptie. Conform obiceiului, complicată, greu de pătruns, greu de străpuns, incompatibilă cu media, stil complex, repetiţii obositoare. Candidatul SuperBlog a preferat să rămână EL în pofida tuturor. Ca orice partener media care se respectă.

Cam asta ar fi. Dacă v-a convis, votaţi-l. Dacă nu, uitaţi-l. Mâine n-o luăm de la capăt. Promis ! Candidatul Superblog a fost … demolat.

IMG_3870

(raspunsuri multiple posibile)

 

Articol scris pentru Superblog 2014 proba „Votati SuperBlog !”

Degete de pianistă

Noiembrie 2034, undeva în România …

Se simţea dependentă de vreme. Fusese o vreme când ea dădea dependenţa vremii, trecuseră anii, o îmbătrâniseră de atunci atâtia ani… Îşi privea acum degetele lungi, “degete de pianistă” îi spusese demult bunica, apoi bunicul, apoi ambii părinţi, o parte din vecini, prietenele cele mai bune şi mulţi alţii – îşi privea acum degetele lungi şi se simţea din nou tânără printre ele.

Existau poveştile acelea agăţate de degete, fiecare deget cu poveştile lui, existau sentimentele şi mai existau senzaţiile agăţate de degete. Dar, mai presus de toate, mai presus de toate existau culorile ataşate sentimentelor. Obişnuia să-şi imagineze viaţa contururi – contururi, trasa linii şi curbe cu degetul arător şi apoi admira rezultatul. Unghiile scrijeleau adânc viaţa până la piele, aşa îi plăceau pe atunci unghiile, cât mai mici şi când nu erau cât mai mici le rodea şi când nu mai avea ce să roadă îşi imagina alte contururi şi tot aşa până ajungea să se întrebe de unde până unde obiceiul asta prost de a nu-şi lăsa unghiile „de capul lor„.

Citește în continuare „Degete de pianistă”

Scopul scuză (toate) mijloacele

Episodul unu : să-i iei pisicii brânza de la bot şi alta nu

stil voit narativ, naraţie uşoară, fără subînţeles

Era o dimineaţă frumoasă de primăvară, plecase iarna. Afară cântau păsărelele, creştea iarba, apăreau frunzele. Promoterul, mare fan branză, privea melancolic pe fereastra larg deschisă şi visa cu ochii larg deschişi şi ei. Promoterul nu închisese ochii – niciunul – toată noaptea. Avea nevoie de un slogan şi nu-l găsea. Pentru că Promoterul nu deborda de imaginaţie după o noapte nedormită, fereastra aceea deschisă cât şi ochii aceia larg deschişi îşi aveau rostul lor dovedit. Promoterul avea nevoie de fapte concrete. În mod sigur faptele altora. Tot privind aşa “larg deschis”, la un moment dat Promoterul observa trecerea unei pisici tărcate fugărită de un şoarece gri. Mic, tare mic şi tare gri. Pisica avea mustăţi albe şi lungi şi şoarecele la fel. Pisica părea cu adevărat speriată şi cu adevărat motivată. Dispariţia în spatele unui obstacol, orice fel de obstacol, nu putea fi decât binevenită. La un moment dat apărea în peisaj o farfurie adâncă şi o bucată dolofană de brânză Mozarella – nu se ştia exact de unde şi nici exact cum, unele lucruri se întâmplau, pur şi simplu se întâmplau. Promoterul se şi imagina, imaginea brânzei îi lăsa gura apă.

Citește în continuare „Scopul scuză (toate) mijloacele”

E doar istoria care ne curge prin vene

Îmi spun de multe ori că am tendinţa de a-mi imagina lumea mai frumoasă decât este. Şi nu există nimeni care să mă contrazică. „Eu şi visele mele” ne imaginăm lumea prin literele celorlalţi. Cuvinte înşiruite într-o logică anume. „Eu şi visele mele” formăm un tot de comun acord, vibrăm, rezonam împreună, „eu şi visele mele” suntem la unison cu lumea pe care ne-am dori-o. Când mi se întâmplă să mă înşel în privinţa lumii, încep să funcţionez în mod cinic, există o energie a cinismului greu de explicat. A-mi lua reperele, propriile repere peste picior atunci când nu există praguri de trecut, a-mi lua reperele peste picior este un fel de reacţie la non-reacţie.

Citește în continuare „E doar istoria care ne curge prin vene”

Semnificaţia cercului

Era vorba de spirit. Spirit de echipă. Nici unul nu avusese, niciodată. Erau universe profunde, ne-tangenţiale. Fiecare îşi urma calea, căi paralele. Scop diferit, căi paralele. Scopul şi mijloacele, fiecare cu mijlocul lui, fiecare cu scopul lui.

Raymond Spartacus îşi dăduse din greşeală o buclă rebelă la o parte, Raymond Spartacus suporta relativ relaxat buclele rebele, rebeliunea era leit motivul, rebeliunea era mijlocul lui întru atingerea scopului.

Citește în continuare „Semnificaţia cercului”

Leacuri împotriva trecerii

Capitolul 1 : secetea îşi are leacul

M-am trezit într-o dimineaţă cu senzaţia pielii secătuite de viaţă, simţeam cum noaptea îmi lăsase obrazul lipit de piele, simţeam fiecare fir, fiecare linie din perna aceea albă una cu obrazul. Simţeam obrazul însetat, stors până la ultimul por, umilit de neputinţă-i dovedită de a lupta împotriva sorţii. Simţeam porii obosiţi de atâta noapte, de atâta astepare, simţeam stropii scurşi unul câte unul, picătură după picătură îmi simţeam faţa minţită de fiecare strop, de fiecare picătură care părăsea porii. Îmi simţeam faţa stoarsă, striată în mii de linii fine, grele la apasăre, apăsăm uşor fiecare linie incredulă căutând inocentă stropii „s-au dus cu toţii!” îmi şoptea pielea la fiecare atingere, „noaptea i-a nimicit unul câte unul”.

Citește în continuare „Leacuri împotriva trecerii”

Vindecarea sub acoperire totală a tuturor străchinilor eventuale

Criminalistul nu avusese noroc în viaţă. Călcase în străchini de când se ştia. Nu, nu intenţionat, Criminalistul n-avea atracţia străchinilor, aveau doar străchinile magnet. Prima strachină fusese undeva pe la cinci ani, era o toamnă ploioasă, ploua râuri-râuri zile-n şir, strada devenea şanţ şi şanţul se umplea de pietre. Criminalistul fugea prin ploaie, îi plăcea să fugă prin ploaie, umezeala stropilor, senzaţia stropilor în contact cu pielea fină de copil îi dădeau Criminalistului senzaţia că trăieşte mai intens ca alţii.

Citește în continuare „Vindecarea sub acoperire totală a tuturor străchinilor eventuale”

Jocul de-a prelungirea sinelui

Raymond Spartacus înainta încet. Îi era frică de spirite. Se trezise brusc, fără să vrea, simţise stropul scurgându-se leneş, atinsese stropul, îi simţise povestea stropului, povestea stropului vorbea despre o călătorie magică, dincolo de timpuri, peste timpuri.

Era un joc, Raymond Spartacus simţea.Raymond Spartacus ştia. Raymond Spartacus râvnea jocul, Raymond Spartacus nu avusese ocazia jocului.

Raymond Spartacus fusese un copil demult, Raymond Spartacus uitase că fusese copil. Raymond Spartacus număra acum doar anii şi ridurile, trecând. Îşi aducea aminte Raymond Spartacus de privirea bunicii cărând provizii, aranjând provizii, oftând provizii. Un fel de joc, jocul proviziilor, jocul bunicii. Toamna copilăriei ofta si ea după provizii, cerea provizii, iernile copilăriei erau albe, până peste cap de albe, albe şi reci. Raymond Spartacus nu se juca, Raymond Spartacus trecea doar de la o iarnă la altă în paşi mici şi repezi. Prea deşi.

Prea repezi…

„Go Fun Yourself ! ” îi strigau prietenii, Raymond Spartacus nu putea. Raymond Spartacus doar visa. Îşi dorea Raymond Spartacus un joc, o prelungire a sinelui, un obiect magic, un obiect propriu, a lui X-clusiv îşi dorea Raymond Spartacus.

Nu putea.

Citește în continuare „Jocul de-a prelungirea sinelui”

El vânătorul albastru devenit verde-pradă

Fugea prin pădurea deasă.

Treceau pe lângă ea o sumedenie de gânduri, imaginile se amestecau cu gândurile, frunzele se amestecau cu miresmele, miresmele impregnau impresiile, impresiile îşi lăsau amprenta pe frunze în treacăt, cădeau frunze în treacăt mirosind a verde, verde-albastru, îi plăcea mirosul frunzelor în treacăt mirosind a verde, verde-albastru, îi plăcea senzaţia verdelui-albastru, impactul verdelui-albastru asupra stării, îi plăcea impresia generală lăsată de frunzele atinse din fugă. Se simţea năucă, dintotdeauna năucă, firea în contact cu norii ,  non-prezenţa momentului prezent, fusese dintotdeauna omul timpului în tranziţie. Tranziţiile ei fuseseră mereu rapide, oameni pe fugă, intersectiii abia marcate, prezenţe definite de mirosuri fine, mirosuri verzi-albastre, proaspete, tranziţiile ei purtaseră câteva nume, doar câteva nume, să le numere pe degetele de la o mâna, doar de la o mâna, tranziţiile ei nu fuseseră niciodată opera destinului, tranziţiile îi fusesera mereu propria operă, unica posibilă alegere, ea non-vânatul, ea vănătorul gândurilor, imaginarul transpus în fapte.

Citește în continuare „El vânătorul albastru devenit verde-pradă”