Raymond Spartacus înainta încet. Îi era frică de spirite. Se trezise brusc, fără să vrea, simţise stropul scurgându-se leneş, atinsese stropul, îi simţise povestea stropului, povestea stropului vorbea despre o călătorie magică, dincolo de timpuri, peste timpuri.
Era un joc, Raymond Spartacus simţea.Raymond Spartacus ştia. Raymond Spartacus râvnea jocul, Raymond Spartacus nu avusese ocazia jocului.
Raymond Spartacus fusese un copil demult, Raymond Spartacus uitase că fusese copil. Raymond Spartacus număra acum doar anii şi ridurile, trecând. Îşi aducea aminte Raymond Spartacus de privirea bunicii cărând provizii, aranjând provizii, oftând provizii. Un fel de joc, jocul proviziilor, jocul bunicii. Toamna copilăriei ofta si ea după provizii, cerea provizii, iernile copilăriei erau albe, până peste cap de albe, albe şi reci. Raymond Spartacus nu se juca, Raymond Spartacus trecea doar de la o iarnă la altă în paşi mici şi repezi. Prea deşi.
Prea repezi…
„Go Fun Yourself ! ” îi strigau prietenii, Raymond Spartacus nu putea. Raymond Spartacus doar visa. Îşi dorea Raymond Spartacus un joc, o prelungire a sinelui, un obiect magic, un obiect propriu, a lui X-clusiv îşi dorea Raymond Spartacus.
Nu putea.
Metafora buzz-ului 