Cu Vasco, în China

La capătul lumii

La opt am deschis ochii. La opt și o secundă i-am închis la loc. Am încercat să repet mișcarea încă o dată dar nu mi-a mai ieșit. Mă durea capul de-mi pleznea. Am încercat chestia cu număratul oilor. Când am ajuns la o sută treizeci și cinci mi-am adus aminte unde eram. Eram la mama naibii. La capătul lumii. În fine, un fel de-a spune, totul e relativ. Eram la zece mii de kilometri distanță de locul pe care, pe vremea aceea, îl numeam acasă. La capătul Pământului și fără Vasco, traducătorul instant.

Ce mai scriu când nu scriu réclame

Trăiesc din scris

Noi

Gara

Noaptea de Înviere

Noaptea de Înviere … Și acum mi-l aduc aminte pe bunicul, Dumnezeu să îl ierte, cum, odată spălați și îmbrăcăți în cele mai bune straie, odată duși la biserică, odată luată Lumina cea Sfântă și odată miezul nopții trecut, ne lua pe fiecare în parte și ne dădea câteva bucățele de pâine sfințită, scufundate într-un pahar cu vin, Cabernet Sauvigion, Muscat Ottonel, Sauvignon Blanc, Tămâioasă Românească sau Chardonnay, după care ne spunea să ne așezăm cuminți la masă și să ne alegem fiecare câte un ou, pe care să-l ciocnim.

Pe unde mai scriu

Spre răsărit

O viață

Degetul

Hapciu

Strănutul

(de unde și până unde)

“Hapciu”.

Lângă mine stă o tanti destul de bătrână. Strănută așa, în aer, fără nici o jenă. Nu tu mască de protecție, nu tu nimic. Nici măcar mâna la gură n-a apucat să și-o ducă. Și dacă ar fi apucat, n-ar fi schimbat cu nimic situația. Mii de stropi invizibili se împrăștie în camera mică, nearisită.

„Sănătate”, îi spun.

“Hapciu”, din nou. Nu apucă să-mi răspundă că jap, alte zeci de mii, sau câte-or fi, de stropi invizibili.

De la mii de kilometri distanță

Acum că terenul l-am cumpărat, eu am plecat

Luni, 24 Aprilie, ora 21 GMT – 10 000 km distanță de acasă

Mă bag în sacul de dormit, trag fermoarul până simt că partea metalică îmi atinge gâtul, apoi sting lumina. Azi a fost o zi obositoare dar a decurs totul bine, conform planului. Am decolat la timp, lumea a aplaudat, sistemul nu a dat nici o eroare. Primul lucru pe care l-am făcut după ce traiectoria a fost stabilizată, a fost să-l sun pe Teo, să-i spun că totul e bine.

“O să treacă repede, o să vezi. Când o să te întorci, casa o să fie deja gata”.

Azi aleg eu vinul

Spune-mi o poveste

– Ce vin v-ar face plăcere la această cină romantică?, ne întreabă Pierre. Vă pot recomanda un Pinot Noir de excepție sau un Rose delicat.

Pierre e numele chelnerului. S-a prezentat de cum am intrat în restaurant și ne-am așezat la masă.

–  Je suis Pierre, à votre disposition, așa ne-a spus și apoi ne-a adus meniurile.

Nimic fițos. Un restaurant micuț, la Porte Maillot. Scaune de lemn, ca pe vremuri în crâșmele din satele de acasă. Un meniu scurt, cu doar cinci feluri și un “plat de jour” care se servește doar la prânz. Scris cu cretă pe o tablă mică, neagră, rezemată de ușa de la intrare.  

O cafea la ibric

Așa m-aș duce și eu undeva, dar n-am unde

N-a fost o iarnă grea, dar a fost. Cel puțin așa îmi zice tanti Mia când mă întâlnesc cu ea, pe scări. Ea se ocupă cu măturatul și cu spălatul scărilor. “Că dacă nu face ea, atunci cine?” Uneori, când mă întâlnesc cu ea și are chef de vorbă, tanti Mia mă invită la ea, la o cafea.

– Așa, ca pe vremuri, făcută la ibric. Cu zaț gros și o picătură de coniac, cât să-ți începi ziua bine, îmi spune în timp ce amestecă în ibric.

Azi e baba ei, o adevărată zi de primăvară. Soare, cer senin, miros de zambile. Un motiv de sărbătoare. Ferestrele de la sufragerie sunt larg deschise spre câmpul de la marginea orașului și în casă miroase a cafea proaspăt râșnită. Tanti Mia soarbe din cafea și zice:

– Așa m-aș duce și eu undeva, dar n-am unde.

– Cum să n-aveți unde tanti Mia, că e lumea plină de destinații la îndemână. Și unele taman bune de văzut primăvara.

Casa de la munte

De unde am plecat

– Auzi, caută și un parchet. Dar să fie de calitate, nu ca ăla de s-a zgâriat de la valiza pe roți a lui nea’ Tică. Parchet de lux vreau, da?

– Da, da, caut.

Asta se întâmpla acum vreo șase luni de zile, când ne-am decis să ne facem o casă la munte. Nimic pretențios, doar o sufragerie la parter și un dormitor, la etaj. Plus o bucătărie mică, o scară interioară și două băi. Asta cu numărul mare de băi din copilărie mi se trage.

O înșiruire de lucruri care au început să se întâmple

---

E aproape martie, rațele sălbatice au început să se întoarcă, au apărut bondarii, păsările cântă iar, la șase fără un pic se luminează de zi, zilele sunt din ce în ce mai lungi, serile sunt din ce în ce mai puțin întunecate, am început să scot buruieni, am tăiat deja trandafirii, vița de vie încă mai așteaptă să fie tunsă, au înflorit brândușele și primulele, pisica de exterior stă la soare, ascunsă între două tuia, etc, etc.

De unde si până unde această înșiruire de lucruri care au început să se întâmple? Pentru că vineri e deja întâi martie și eu m-am decis să particip la Spring Superblog. Probabil că voi renunța pe parcurs, ca întotdeauana. Sau poate că nu. Cine poate știi în acest moment?