M-au pus ai mei să invăt engleza dar n-au avut metodă

Îl privesc pe Mircea cum tace. Sigur îi coace ceva mintea că altfel ar spune un banc, o glumă, o chestie legată de buget, taxe, pensii, inegalități sociale, în fine, ar spune ceva. Orice dar să nu-i lase pe ceilalți să emită idei. Dar acum Mircea tace pentru că ședința e în engleză și Mircea nu o rupe în engleză. S-au făcut eforturi considerabile pentru ca Mircea să o rupă în engleză, dar Mircea a preferat întotdeuna să nu o rupă în engleză. “Am fost traumatizat când am fost mic ca m-au pus ai mei să invăt engleza dar n-au avut metodă ” spunea Mircea de fiecare data când cineva încerca să-l facă s-o rupă cât de cât. Îl privesc pe Mircea cum tace și-i dau cumva dreptate. Chestia cu engleza este că ești sau nu ești făcut s-o pricepi și să ți-o însușești. Metoda face toată diferența. Nu există metodă universal valabilă.  Există oameni și mai există și contexte. Eu am făcut parte dintre cei ce și-au însușit engleza cu ceva dificultăți. Din diverse motive dintre care unele strict obiective-legate de faptul că ni se schimbau profesorii de engleză mai ceva ca rochiile în cabina de probă – și altele strict subiective legate de incompatibilitatea între construcțiile gramaticale intrinseci și obligatorii ale limbii și lógica mea și ea intrínseca și obligatorie.

Prima profesoară de limba engleză am avut-o începând cu clasa a șasea – că așa era pe vremea aceea a două limbă obligatorie începea într-a șasea și se termina sau nu se termina, asta depindea de fiecare și de drumul ales de fiecare. Prima profesoară de limba engleză era tunsa scurt, arăta bine și știa că arată bine chit că dădea impresia că nu știe că arată bine pentru că de fiecare dată când venea în clasă se arăta foarte ofuscată de faptul că “unii” o priveau așa cum se privește când cineva arată bine. Prima profesoară de limba engleză intra în clasă și ne punea să învățam pe de rost verbele neregulate. Așa, “ca pe apă”, că altfel nu se putea. Apoi ne punea să citim și eu citeam prost că eu nu eram compatibilă cu accentul. Visul meu era să ajung la Paris. Spre sfârșitul orei își alegea doi dintre preferații ei – aceia de vorbeau cu un accent perfect, aproape înăscut și știau și verbele neregulate pe de rost și aveau și un vocabular peste media constatată – îi alegea și îi punea să poarte o adevărată conversație, să ne arate nouă, celorlați,  cum se poartă o adevărată conversație în engleză, perfect articulată, cu cuvinte frumos selecționate dintr-un spectru mare de cuvinte și verbe perfect declinate și exact la timpul pe care îl cerea fraza și noi, ceilalți înghițeam în sec și nu mai îndrăzneam nimic, nici măcar să zicem  “pîs” de atâta perfecțiune constatată la antevorbitori.

De atâta perfecțiune constatată la antevorbitori, n-am îndrăznit să construiesc fraze în engleză decât ani buni după când mi-a explicat un al “n”-șpelea profesor de limbă engleză de origine americană că nu contează cum zici ci contează ceea ce zici, că scopul nu e să propovăduiești principiile gramaticii moderne ci doar să te faci înțeles. Să priceapă lumea că ai idei, mesaje, că ai stofă de creativ în tine, că poți arăta și cu degetul la o adică dacă “nu îți vine cuvantul” important e să ai tupeu să te faci simțit, să știe ceilalți că exiști și că ai ceva de transmis. Momentul acela cu cel de-al “n”-șpelea profesor de limbă engleză a marcat marea mea cotitură în ceea ce privește oratoriile în limbă engleză. Am lăsat naibii chestiile alea legate de perfecțiunea verbului declinat și a accentului perfect articulat și a vocabularului peste medie, le-am lăsat baltă pe toate și am început să dau din mâini. Când se întâmpla să “nu-mi vina” vreun cuvânt – și asta se întâmpla relativ des – începeam sa descriu cuvinte.

Cel de-al “n”- șpelea profesor de limbă engleză de origine americană se născuse în America profundă într-o familia relativ înstărită, studiase la o universitate și stat și apoi plecase să vadă lumea. În Franța îi plăcuse cel mai mult și acolo se stabilise după ce o întâlnise de Evelyn din întâmplare într-un bar cu vinuri și trabuce într-un cartier central frecventat de americani .

Cel de-al “n”- șpelea profesor de limbă engleză ne pusese să ne alegem un “binom” și eu mi-l alesesem pe Petru de la care aflasem interogându-l frumos și rar în limba engleză că lucra într-un turn de sticlă cu zece etaje. Apoi trebuise să explic tuturor ce înțelesesem eu din ce îmi explicase Petru. Desigur, înțelesesem doar pe jumătate că restul era un pic vag. Dar exercițiul prinsese căci fusese pentru prima oară când reușeam să construiesc fraze fără să fac febră musculară.

După cel de-al “n”- șpelea profesor de limba engleză  au urmat 10 conversații telefonice cu vorbitori ai limbi engleze cu tot felul de accente de ajungeai să te întrebi pe unde naiba a dispărut limba lui Sheakespeare de atâta accent. Primul vorbitor fusese un indian care trăía în California și pe care a trebuit să-l rog să repete de zece ori unde trăía. Pe la minutul trezeci am început să prind accentul și a fost mai ușor. Au urmat un scoțian , o rusoiacă, un francez, o sud-africană și o canadiană.  La sfârșitului “modului”recunosteam 6 accente din 10.

Experiența cu telefonul a fost una inédită chit că mi se lipiseră căștile pe urechi de atâta concentrare și mi se încleștaseră și fălcile de atâta telefon și mă luaseră ăia de peste mări și țări drept un pic imbecilă de cât îi puneam să repete întrebarea că nu reușeam să o pricep de atâta accent și din mâini nu puteam da din pricina legăturii telefonice. Care n-o permitea.

Îl privesc pe Mircea cum tace și mă gândesc că Mircea s-ar enerva repede cu un indian vorbitor de limbă engleză la capătul unui fir. Dar poate că, dacă Mircea i-ar vedea pe Skype fața, zâmbetul, ochii, nasul și urechile, Mircea s-ar mai calma un pic și ar ciuli urechile.  Lui Mircea i s-ar potrivi mănușa niste cursuri engleză online. Pentru că metoda face toată diferența. Nu există metodă universal valabilă.  Există oameni și mai există și contexte. Și atunci, cu metoda potrivită, pâna si  Mircea va prefera să o rupă în engleză.

Îl privesc pe Mircea cum tace. Sigur îi coace ceva mintea că altfel ar spune un banc, o glumă, o chestie legată de buget, taxe, pensii, inegalitati sociale, în fine, ar spune ceva. Dar Mircea tace și soarbe. E bine când Mircea tace pentru că așa mai pot și alții să spună ceva. Dar Mircea tace mult prea insistent. Mircea tace pentru că ședința e în engleză și Mircea nu o rupe în engleză  Mă uit la Mircea cum tace și îi propun sa-si faca testul. Rezultatele și recomandareile vor sosi pe mail de la profa de engleză.

Acest articol a fost scris pentru SpringSuperBlog 2017 – proba 4 – English for all