„Fata asta nu s-a născut ieri. Ci mult mai departe. Pe vremea în care toate lucrurile importante se petreceau în bucătărie. Bârfe, socoteli, cafea, planuri, liste de cumpăraturi, speranțe. Pe vremea aceea existau doar speranțe și vise. Fata asta este o visătoare născută cu capul în nori și picioarele pe Pământ. Să luăm, de exemplu, friptura la cuptor. Cât timp credeți că a așteptat fata asta până când să reușească friptura perfectă? Ei bine, un infinit de ani și de vise. O ardea mereu în cuptorul strâmb. Dar ce credeți? Până la urmă, i-a reușit. Căci, în ciuda faptului că este o nostalgică-melancolică incurabilă, fata asta știe ce vrea. Să nu credeți că visează mereu cai verzi pe pereți mov. Nu, în cea mai mare parte a timpului fata asta e rațională. „Maximum de satisfacție cu minimum de efort”. Cam acesta ar fi sloganul ei. Și, să nu uit. Când își pune ceva în cap, reușește în mare parte din cazuri. În cazul meu, a reușit.”
Semnat : bucătăria ideală
Sursa foto : Franke
Bucătăria mea ideală a existat întotdeauna în capul meu. Dacă e să o descriu pe scurt, este o încăpere nici foarte mare, nici foarte mică, cu pardoseala de lemn, vedere spre grădină, are o masă mică, cu două scaune, o coloană cu cuptor electric, microunde, dulap pentru oale mari, folosite de Paști și de Crăciun, are frigider incorporat, cămara incorporata, dulap pentru capace, ușor accesibil, sertare multe, mari, pe sina, plită cu curățire rapidă, hota adevărată, cu evacuare externă, o chiuvetă Franke de dimensiuni mari, o baterie de bucătărie și un coș de gunoi sub chiuvetă, ușor accesibil, prin tragere. Pentru că, de când mă știu mi-a plăcut să gătesc, de când mă știu mi-am dorit o bucătărie în care totul să fie la îndemână, accesibil și util.
Totul a început în copilărie.
Pe vremea aceea nu auzeam vocile. Dar vocile existau. Fiecare loc are vocile lui. Dacă ar fi să le dau o definiție, aș spune că sunt frânturi de viață povestite cu voce tare. E ca atunci când ești într-un loc, îți trec prin cap o groază de chestii, amestecate, tu ți-ai dori ca măcar o parte dintre ele să se întâmple cu adevărat și cineva, nu se știe cine, ar face o listă cu toate acele lucruri. Apoi, în fiecare zi, ți le-ar citi în mod repetat până ai ajunge să ți le dorești atât de mult încât ai face orice să ți se întâmple cu adevărat. Și până la urmă ai reuși.
Să luăm, de exemplu, bucătăria. Construită prin anii ’50, după standardele de atunci. Nu foarte mare, atât cât să încapă și un pat și o masă lângă soba vesta. Un dulap agățat, alte două așezate pe podea și un altul de tip coloană, plin cu haine vechi. Totul, cu vedere spre grădină. Asta era bucătăria pe vremea copilăriei. Eram fericită în bucătăria aceea. Nu făceam eu mâncare, eu doar priveam. Dura mult să fiarbă ciorba și drumurile către cămara de pe hol erau dese. Oalele nu încăpeau decât în dulapul de jos, chiuveta era atât de mică încât, de multe ori, vasele erau spălate la cișmeaua din curte. Pe bunica o dureau și picioarele și salele, asta știam cu toții. Ne repeta de fiecare dată când avea ocazia dar nu dădea vina decât pe „anii ăștia care trec prea repede”. Într-un astfel de moment a apărut prima dată vocea din capul meu. „Când voi crește mare, voi avea frigiderul și cămara în bucătărie și chiuveta va fi atât de mare cât să încapă în ea o oală cu tot cu capac”.
Și a tot repetat vocea chestia asta, ani de zile, până când, într-un final, după mulți ani, am decis să refac bucătăria după standardele vocii din capul meu. Așa s-a petrecut treaba și cu cuptorul și cu soba.
Cuptorul de pe vremea bunicii era strâmb, imposibil de reglat și era așezat aproape de podea. Când se nimerea ca bunica să aibă chef de „ceva dulce, făcut în casă”, știam că se va sfârși, inevitabil, cu bodoganeli. Ba se ardea cozonacul prea tare pe stânga, ba se prindea crema de zahăr ars, ba rămânea bunica blocată de sale. Toate acestea, din cauza cuptorului. Și aici intervenea de multe ori vocea care-mi spunea și-mi tot repeta, că, atunci când voi fi mare voi avea un cuptor adevăr, cu temperatură și mod de coacere ajustabile, situat la o înălțime convenabilă.
La fel și cu plita. Era obiectul cel mai imposibil de curățat. Bunica o dădea în fiecare săptămână cu negreala, negreala se lua pe degete și mirosea urât și plita tot murdară rămânea. În astfel de momente, desigur, apărea vocea și-mi șoptea „visează larg și se va îndeplini”. Este adevărat că am visat zeci de ani, și lung și larg, până să se se împlinească. Dar vocea nu avea nici vârstă, nici ego, vocea insista în timp ce eu înaintam în vârstă, desigur, vârsta e doar un număr, în capul meu eu am mereu 18 ani și vise cât casa. Bucătăria e deja refăcută, urmează restul.
„Fata asta e una dintre cele mai încăpățânate ființe de pe Pământ. Simt că, în curând, voi scăpa de faianța asta albă care-mi amintește de spital”
Baia ideală
(va urma)
Articol scris pentru Spring Superblog 2021, proba Franke
Metafora buzz-ului 