Îmi place să gătesc, să grădinăresc și să călătoresc.

Bună, numele meu este Dana, îmi place să gătesc, să grădinăresc și să călătoresc. Bine, lista mea de hobby-uri e mult mai lungă, dar astăzi este vorba despre brânză, ierburi aromatice și călătorii.

Câteva din descoperirile mele culinare le găsiți povestite mai jos.

  1. Brașov – locul în care îmi place să gătesc. Și să îmi amintesc
  2. Paris – un plateau aux fromages care mi-a dat o idee
  3. Spre Uganda – supa de ceapă care m-a dus cu gândul la supa de chimen
  4. Iordania – acolo unde am mancat cea mai buna placinta cu branza

Brașov – locul în care îmi place să gătesc. Și să îmi amintesc

Zi repede, la ce brânză te gândești în acest moment? Ceva maturat bine, să simt că mă pișcă limba. Gen parmezan? Gen. Dar de ce mă întrebi? Păi vine iarna și devin nostalgic. Și ce legătură are asta cu brânza? Păi are. Mai știi când am mâncat fondue savoyarde? Da, a fost bună. Cu ce brânză era ? Ceva local de-acolo, din Alpi. Și la noi cu ce ar merge? Cred că ar merge cu Mozzarella Gourmet și cheddar.

Și îți mai aduci aminte de castanele coapte din Paris? Unde, în piața aceea mică de pe Champs Elysee? Da, da, acolo. Da, îmi amintesc. Era frig și bătea vântul. La fix au picat. Cu ce ar merge? Acum, aici? De exemplu. Aș zice că ar merge cu un Grand Bleu. O combinație perfectă dulce-sărat. Dar n-avem castane. N-avem. Și ce poftă mi-ai făcut! Dar avem rabarbar. În grădină. Avem. Dar care-i legătura? Voiam doar să schimb subiectul. Să nu te mai gândești la castane. Ai reușit. Acum mă gândesc la rabarbăr. Cu ce ar merge? Ca brânză, zic. Aș zice un cașcaval topit. Se potrivesc împreună. Facem? Facem.

Cam așa se întâmplă lucrurile când nu le planifici. Începi prin a cădea în oala cu nostalgie și termini cu rabarbăr cu cașcaval.

Numele meu este Dana, îmi place să gătesc, să grădinăresc și să călătoresc. Bine, lista mea de hobby-uri e mult mai lungă, dar astăzi este vorba despre brânză, ierburi aromatice și călătorii. De-a lungul anilor am avut posibilitatea de a călători destul de mult, am întâlnit oameni foarte faini, am descoperit tradiții și culturi, am gustat bunătățuri locale și am învățat cum să obțin cele mai ingenioase combinații gastronomice.

***

Parisun plateau aux fromages care mi-a dat o idee

De când mă știu, umblu cu capul în nori. Vise, planuri, ce voi face mâine. Mii de povești în capul meu. Pe la 13 ani și un pic am vrut să văd Parisul. Am visat îndelung, zile, nopți, luni, ani. Am luat treapta întăi cu speranța că voi vedea Parisul. Am luat treapta a doua cu speranța că voi vedea Parisul. Am luat bacaaureatul cu speranța că voi vedea Parisul. Am intrat la facultate cu speranța că voi vedea Parisul. Sunt genul de om foarte încăpățânat. Am văzut Parisul la 28 de ani și un pic, după ce am terminat facultatea și am avut ceva experiență în câmpul muncii. Un CV cât de cât onorabil.

Să nu vă inchiputi că a fost ușor să văd Parisul. Până să ajung la Paris credeam că nu se face să te pupi de două/trei/patru ori cu niște complet necunoscuți, că șampania se bea pe post de digestiv, că perdelele sunt obligatorii la ferestre, că singurele brânzeturi posibile sunt telemeaua și cașcavalul și că e foarte ușor să trăiești departe de casă.

M-am înșelat pe toată linia.

Prima seară în Paris – în fine, undeva pe lângă Paris – am petrecut-o privind pe fereastra „mea” fără perdele viața oamenilor din apartamentul fară perdele, din față. Etajul șapte, scara B.

A doua seară, a treia seara, și următoarele trei săptămâni au fost cam la fel. Într-a patra săptămână patronul mi-a spus că un client este interesat de CV-ul meu.

„Ne întâlnim la ora 12, în față la „Trois magots”, da?

Am zis da, ce era să fac? Nu exista Google maps pe vremea aceea. Nu aveam nici măcar telefon mobil pe vremea aceea. Dar m-am descurcat. Am ajuns în față la „trois magots” cu trei ore mai devreme. Să fiu sigură că nimeresc. Din fericire, am nimerit. Șansa începătorului. Până la ora 12 cunoșteam cartierul pe de rost și mi-era o foame de-mi venea să mă întorc în Romania și să-mi fac un grătar.

La 12 fix a sosit patronul, cu clientul. Aveau masa rezervată, „trois personnes”, și, dacă e „possible”, nu foarte zgomotos. A fost possible. Până la desert, îmi știau viața pe de rost. Apoi a sosit „plateau aux fromages”. Era pentu prima dată în viața mea când vedeam, într-un „restaurant etoilé”, niste bucăți de brânză servite pe un cârpător.

– Serviți un pahar de vin? m-a întrebat patronul.

Oare trebuia să servesc? Ar fi fost nepoliticos să refuz? Am dat din cap nici că da, nici că nu și am „servit” o bucată de brânză, la întâmplare. Cea mai fină felie, deja tăiată. Nu știam exact cum se face, dacă trebuia să mi-o tai singură sau trebuia să o rup. Până să termin de mestecat, m-am trezit cu un pahar de vin în față. Alb. Puțin acrișor. Amestecat cu brânza, a fost un adevărat deliciu. Până la al doilea pahar, învățasem deja cum se face. Trebuia doar să am încredere în mine și să o tai. Ca la mama acasă, pe cârpător.

Am inchis ochii și am visat.

Un deliciu. Asta va fi treizeci de ani mai incolo. O rețetă proprie creată din experiență și condimentată cu amintiri. Când m-am trezit la realitate, clientul spusese deja „da”.

A doua zi am început munca.

***

Spre Uganda – supa de ceapă care m-a dus cu gândul la supa de chimen

Avionul spre Uganda e anunțat la poarta treizeci A. Mă uit de două ori la destinație. Kampala odată. Kampala de două ori. Ăsta trebuie sa fie avionul. Urc, am loc la clasa business, sunt întâmpinată cu o întrebare : „șampanie sau suc de portocale?”

“Șampanie, o dată zbor la classa business”.

Mă așez comod, scot o carte.

“Mai doriți o cupă cu șampanie?”

“Mai doresc, sunt zece ore de zbor și mi-e tare frică”

Nu m-am învățat nici până acum, după mii de km zburați, să fiu zen, relax, să îmi repet că e mult mai puțin probabil să am un accident de avion decât unul de mașină. E dovedit statistic dar mintea mea se încăpățânează să refuze evidența.

Suntem anunțați să ne pregătim, cursa spre Kigali este pregătită pentru decolare.

Kigali? Cum Kigali?

Mi se aprind toate beculețele. Mai verific o dată biletul. Scrie clar “Kampala”. Chem stewardesa și-i explica că trebuie să cobor. Am greșit avionul. Cum naiba să greșesc avionul?

Stewardesa îmi zâmbește și-mi spune că nu e nici o greșeală. Sunt în avionul care trebuie, prima oprire Kigali. A doua oprire Kampala. Un avion cu escală? Numai mie mi se putea întâmpla!

Dacă mai vreau o cupă de șampanie? Mai vreau una, da, că am avut emoții. Până să decolăm, termin a treia cupă.

Cand ajungem la altitudinea de croazieră, ni se servește antreul. Mousse de brânză cu ceapă verde, tăiată mărunt, acompaniat de trei smochine și o bucată mică de piept de rață. Delicios. Este pentru prima dată când mănânc brânză cu smochine și piept de rață.

După antreu urmează supa. Supa de ceapa cu brânză rasă deasupra și cu bucăți mici de pâine prăjită. Supa e gustoasă, brânza rasă pe deasupra îi dă un farmec aparte.

După supă ni se aduce felul principal : camembert dat prin pesmet și apoi prăjit, acompaniat de salată verde, andive și nuci. Și un pahar de vin alb, demi-dulce. Cinci delicii pe ziua de azi. Și ziua încă nu s-a terminat.

Urmează desertul, o prăjitură cu brânză, ciocolată și stafide, câteva turbulențe pe deasupra Saharei, două filme, încă un antreu, încă un fel principal, încă un desert, aterizarea la Kigali, decolarea către Kampala, aterizară la Kampala.

Când ajung în camera de hotel sunt ruptă de oboseală. Și simt că pleznesc de la atâta mâncare. Ca de obicei când sunt obosită, nu pot să adorm. Mă gândesc la ce am mâncat în avion.

Când o să mă întorc în Romania, o să încerc și eu, „à la mine”. Cu brânzeturile Delaco și plantele aromatice din grădină.

Așa o să fac. Când o să mă întorc în România. Până una alta, mă întorc de pe o parte pe alta și nu pot să adorm.

***

Iordania – acolo unde am mancat cea mai buna placinta cu branza

-În Iordania?

-Da, în Iordania.

-Păi nu-i e periculos?

-Nu e, e sigur.

-Cum trebuie să mă îmbrac?

-Uită-te și tu pe net.

Până la urmă m-am dus. Chestii de servici, ședințe. Cursa de la Paris a ajuns la Amman pe la două dimineața. M-am descurcat cu viza și taxiul din aeroport, am făcut și conversație cu șoferul.

-Vă deranjează dacă deschid geamul?

-Nu mă deranjează.

L-a deschis. Fuma ca un turc. Și, când ne opream la vreun semafor, scotea paharul cu cafea și sorbea. Cafea tare, măcinată fin, amestecată cu cardamom.

La hotel am ajuns frântă, am făcut un duș, am dormit trei ore și apoi am muncit ca o disperată toată ziua. Ședințe, scheme, analize de piață, arhitectură sisteme IT, strategie, convergență. Seara abia de mai mișcam. Am ajuns în camera de hotel și m-am trântit în pat. Dar mi-era foame. Ce era să fac? Fac urât la foame. Din înger devin demon. Nu era cazul să creez vâlvă. Am folosit room service-ul. Cele mai ieftine chestii, adunate într-un tot care să-mi țină de foame, depășeau cu mult diurna mea. Dar asta e, o viață avem.

Am comandat halloumi, humus și taboulé. Porțiile erau uriașe și extraordinar de bune. Mi-a plăcut combinația brânză – pătrunjel – roșii – ceapă – humus. Avea ceva delicat, fin, un „je ne sais pas”. Am notat că halloumi nu era nici foarte fierbinte dar nici rece și că taboulé-ul era cu mult pătrunjel, tăiat foarte fin, cu roșii, mentă, ceapă, sare, lămâie stoarsă și ulei de măsline.

Următoarele seri am ieșit în oraș cu colegii. Am descoperit centrul nou, teatrul roman, centrul vechi, m-am amestecat și m-am pierdut, am răsuflat ușurată când m-am regăsit, am mâncat bucate tradiționale, orezul amestecat cu o brânză albă, ușoară, un fel de iaurt mai gros care mi-a amintit de brânza albă delicată de la Delaco, falafel, humus cu vinete, vinete amestecate cu năut și Kanafeh, cea mai minunată și gustoasă descoperire culinară.

Când am gustat prima dată Kanafeh, a fost acel moment „wow” care se întâmplă atât de rar în viață, încât aproape că uiți că există astfel de momente. Era foarte târziu, undeva spre miezul nopții și, ca să mâncăm cel mai bun Kanafeh din Amman, a trebuit să stăm la o coadă care ajungea, din gangul în care era ghereta, până pe trotuar. Dar a meritat. L-am mâncat fierbinte, abia făcut, servit într-o farfurie de plastic.

Toate acestea s-au întâmplat acum zece ani de zile. De atunci am mai fost de șase ori în Iordania, am mâncat de cel puțin trei sute de ori humus, am preparat de cel puțin două sute de ori taboulé după rețeta iordaniană, am pus pe grătar de ce cel puțin treizeci de ori halloumi, am mâncat de șase ori falafel și de douăzeci de ori Kanafeh. De gătit Kanafeh n-am gătit niciodată pentru că nu știam că se poate face cu Mozzarella Delaco . De când am aflat, mă bate gândul să încerc. În definitv, ce poate fi atât de greu? Brânza e deja gata.

Articol scris pentru Superblog 2023, proba Delaco.

Fotografii din arhiva personală și site-ul Delaco.


Lasă un comentariu