Sunt atât de clovn încât cred că lumea e ca mine

 „Toți suntem clovni într-un anumit moment precis din viață”

Abisurile

Dacă-ar fi să fiu – asta în ipoteza puțin probabilă că s-ar putea să fiu ceea ce nu sunt, ceea ce, fie vorba între noi, este ca și cum ar fi fost să fie să fiu și n-am fost, ceea ce este practic imposibil dar practica pe mine nu mă omoară – dacă-ar fi să fiu, aș fi locul acela unde ar fi fost să fiu și n-a fost să fie să fiu sau poate doar mi se pare că n-am fost să fie să fiu când de fapt sunt fără să știu că sunt.

De ce locul și nu florile care înconjoară locul sau de ce nu iarba care creste printre flori sau de ce nu buruienile care au năpădit locul sau de ce nu păsările care zboară deasupra florilor care înconjoară locul, si-n jurul ierbii si a buruienilor care au năpădit locul? Pentru că există „pata” – metaforic vorbind „pata”, semnul acela de apartenență la zodie, vântul acela de toamnă care mă definește, goana aceea nebună de a nu fi, de a împrăștia doar impresia că sunt, nebunia aceea de (a)trage cu ochiul lipit de senzația aceea efemeră de-a fi fără să fiu.

De-ar fi să-i dau o definiție precisă locului – ceea ce fie vorba între noi nu s-a inventat încă din lipsa firului, a cifrei patru și a preciziei de despicare – dacă ar fi să-i dau o definiție locului, i-aș spune spațiul acela dintre mine și tot restul, infinitul acela dintre mine și lume metaforic ascuns în spatele abstractului lăsat de pe urma cuvintelor.

Și locul acela căpătând deodată o definiție – o eșarfă pe care să scrie clar și mare și în chenar negru pe fond verde, neapărat verde :

„aceasta este definiția locului acela unde ar fi fost să fiu și n-a fost să fie să fiu sau poate doar mi se pare că n-am fost să fiu când de fapt sunt fără să știu că sunt „

ar deveni deodată leagăn, leagănul copilăriei într-o subseară oarecare, leagănul amintirilor, a florilor de păr căzute pe pământul negru, a mirosului de drob și a gustului de pască, a degetului umezit, a filei de carte întoarsă, a degetului arătând o mușcată roșie cu zulufi, a gurii mimând uimirea „mamă, ce mușcată faină!” , a ochilor cât floarea roșie a mușcatei cu zulufi împachetând totul într-un moment unic, deosebit. Momentul locului. Amprenta locului. În fine, să-i spunem metaforic „momentul nasture„, sau, mai bine, să nu-i spunem nicicum căci nu se poate descrie în cuvinte felul acela de încondeiere sublimă a senzației de nimic sau de tot în abstract.

Ca blog partener Adriana știi, metaforic vorbind cam asta aș fi dacă ar fi să fiu – ceea ce, fie vorba între noi, nu este decât o prelungire involuntară a verbului „a etira„ dincolo de limita posibilă a întinderii, dincolo de limita superioară dintre „mine locul” – locul acela unde ar fi fost să fiu și n-a fost să fie să fiu sau poate doar mi se pare că n-am fost când de fapt sunt fără să știu că sunt – și „mine ființa” care am devenit din lipsa locului.

De-ar fi să fiu deodată locul acela – știi tu Cristina, orașul care adoptă poartă nume ciudate uneori, în funcție de anotimp devenim alții, acum, de exemplu,  suntem oamenii magnolii, mâine vor înflori lalele și vom „oamenii lalea” și nu ne vom lăsa strânși  –  de-ar fi să fiu deodată locul acela m-aș numi „Abisuri”, așa, pur și simplu și din întâmplare și n-aș avea preț ci doar culoare și, dincolo de definiția culorii, aș fi esența culorii, culoarea locului, verdele acela praz-nu-i așa Dana ? Sau gri-ul acela de care aș vorbi în nenumărate rânduri, mai ales când ar fi sa plouă și chiar ar ploua caci numai noi ne facem că ne jucăm de-a vremea, și ar cădea cerul – în fine, nu ar cădea cu adevărat căci cerul nu cade niciodată, el doar „se face că”, se doar joacă, dă doar impresia „că”, căci cerul e prins bine acolo sus, cineva i-a strâns șuruburile bine, bine de tot – cerul ar da doar senzația aceea de cădere, de stingere în tăcere, de haos creat de prea-plinul locului, din lipsa definiției și prea-albul florilor de păr deasupra filei, a cărții, a mușcatei roșii cu zulufi. A locului.

Dacă-ar fi să fiu, nu m-ar înțelege nimeni așa că mai bine nu sunt. Sau sunt dar nu-și dă nimeni seama că sunt, căci, în definitiv, toti suntem clovni într-un anumit moment precis din viață.

Sunt atât de clovn încât cred că lumea e ca mine când de fapt nici vorbă.

Acest articol a fost scris pentru SpringSuperBlog 2017 – proba 18 – cu partenerii