Aveam nevoie de un suflet de artist care să mă înțeleagă !

Mă hotărâsem, la un moment dat, să îmi fac o casă într-un colț de rai pe care îl descoperisem din întâmplare într-una din rarele și prețioasele noastre ieșiri în natură. Pusesem ochii, pe  site-ul https://www.aia-proiect.ro/, pe unul dintre cele mai minunate proiecte casă cu etaj și țineam ca la ochii din cap la visul meu.

Imi aduc aminte de parcă era ieri: era o duminică geroasă de sfârșit de an, oamenii se pregăteau de sărbători si soarele răzbea cu greu gerul aprig.  Locul acela de vis îl găsisem din întâmplare, căutând o anume „priveliște care îți tăia răsuflarea” despre care ne vorbiseră mai demult niște prieteni apropiați. Fusese o dragoste la prima vedere și durase câțiva ani buni până să reușesc să îl conving pe Dragoș că acolo, și niciunde altundeva, va fi să fie casa visurilor mele.

L’image contient peut-être : ciel, montagne, nuage, plein air, nature et eau

Sursa foto : arhiva personală

Desigur, cunoscându-l pe Dragoș, știam că visurile noastre erau construite pe lungimi de undă complet diferite și îmi va trebui o doză infinită de răbdare și argumente puternice ca să trec peste frica lui de nou.

Dragoș își dorea o casă ieftină, eu îmi doream o casă care să mă reprezinte cu adevărat. El fusese întotdeauna raționalul din familia, eu mereu veșnica poetă. Pentru el nu conta decât faptul că va avea un acoperiș deasupra capului, undeva într-un vârf de munte, între două văi și un deal. Pentru mine contau multe altele.

În momentul în care mă îndrăgostisem de locul acela uitat de lume, știusem că va fi casa ideală. Îmi doream o rezonanță perfectă și, desigur, un design puțin ușchit dar care să nu contrazică specificul locului. Știam că trebuie, dar nu știam cum. Aveam idei multe, concepte diverse îmi zburdau amestecate prin minte, dar nu reușeam să mă adun. Aveam nevoie de un suflet de artist care să mă înțeleagă!

Sursa foto : AIA proiect

În vizunea lui Dragoș, totul era extrem  de simplu :  vor fi trei încăperi de dimensiuni medii și formă pătrată și un acoperiș de țiglă roșie deasupra capului. Și, desigur, un preț mic, cât mai mic cu putință, cât să ne permitem să facem și multe altele, după.

După multe incercri ratate, ceva rugăminți fiebinți și multe exemple pozitive de proiecte și vise extrase din realitate, Dragoș se declarase, într-un final, deschis la orice agument care ar putea să îl convingă.

Pentru că îl știam capabil de oarecare sensibilitate, începusem prin a-i desena un pom pe o coală albă, A4. Nu-i înțelesese rostul pe mijlocul foii albe și atunci adăugasem stilizat, un râu. Nu pricepuse nici atunci, așa că mai adăugasem încă trei pomi, un lac și câteva căpițe de fân. Peisajul de pe coala albă de hârtie începea să se lege. Să capete consistență și sens. Apoi adăugasem oamenii, cei trei oameni la umbra fânului și coala albă de hârtie căpătase deodată suflet.

Ca de obicei Dragoș nu înțelesese mesajul. Stătea acolo pierdut și nu reușea să rezoneze cu imaginea creată de mine. Îi plăcea imaginea, avea ceva din el, ceva dincolo de conștientul care îi omora „eu”-ul, era acolo, pe foaia albă de hârtie, un fel de prelungire a lui, dincolo de toate. Și totuși, Dragoș se încăpățâna să tacă. Să opună rezistență sentimentului de bine. Îi explicasem metáfora și comparasem foaia albă de hârtie cu cei patru pereți ai lui, cu un acoperiș roșu deasupra capului. Puținul care definea pentru el casa perfectă, ansamblul lui, era útil și ieftin dar era fix ca pomul acela desenat pe mijlocul foii albe. Nu se integra în nimic! Nu era parte din nimic și nu prelungea nici un suflet.

Pentru că doream cu orice preț să îl conving, luasem o altă coală albă de hârtie, o împăturisem în patru și, pe bucata mică rămasă, desenasem un pom, într-un colț. Îl rugasem apoi pe Dragoș să desfacă la loc coala albă de hârtie și să-mi spună ce simte. O desfăcuse ascultător și îmi spusese că pomul era prea aproape de magine și mult prea strâmb. Îi explicasem că, atâta vreme cât lipsea perspectiva ansamblului, perfecțiunea pomului în contextul foii nu putea exista.  Clipise de câteva ori privind în zare. În felul lui, perfect rațional, încă nu înțelegea.

Luasem apoi coala albă de hârtie și o lipisem de frigider. Dragoș o privea în fiecare dimineață și trecea mai departe.

10 zile mai târziu, ascuns în spatele ziarului, rubrica economică, rontăind de zor un croissant înmuiat în cafea, Dragoș îmi spusese că își dorea, fără să știe, o casă cu coloane mari.

Inițial mă bucurasem, era un semn evident că metafora mea avusese efect. Apoi începusem să mă întreb dacă nu ar trebui să schimb locul. Locul acela, rupt din rai și cocoțat pe vârful unui deal, în inima munților, nu putea accepta coloanele!

„Hai să consultăm un arhitect”, îi spusesem atunci, cumva îngrijorată de felul în care se petreceau lucrurile.”El va ști să dea perspectiva necesară pomului și va adăuga puțin din sufletul oamenilor, fiecărei încăperi.

Dacă, în mintea noastră de nespecialiști, casa aceea de vis  va fi să fie cu o cameră cu fața la un zid, un arhitect dibaci va ști să ne tragă de mânecă cu mult înainte ca să fie.

Dacă tot acolo,  în mintea noastră de nespecialiști, va fi să fie o pivniță plină cu apă, datorită denivelării excesiv de mari pe care pe noi nu ne va duce capul  să o detectăm cu ochiul liber, un arhitect dibaci va ști să remedieze panta din proiect.

Dacă va fi să fie, acolo, în imaginația noastră înflăcărată, un spațiu lung și complet inutil,  un arhitect dibaci va ști să-l șteargă din gumă și să propună altceva.

Dragoș răspunsese monosilabic și reticent că nu vrea să audă de arhitecți. „Niște pușlamale care îți iau banii degeaba”, hotărase el și încheiase brusc subiectul, vărsând cafeaua pe blugii negri primiți în dar la ultima lui aniversare. Înjurase discret în barbă și se schimbase într-un trening mov, cu logo alb. Apoi trântise ușa cu năduf și dispăruse vreo cinci ore.

Când se întorsese, era deja seară și afară începuse să fulguiască. Se împlineau deja doi ani de când descoperisem locul acela rupt din rai și încă mai speram să-mi văd visul cu ochii. Cu ochii lipiți de hârtia albă de pe frigider, Dragoș meditase lung și nu scosese o vorbă toată seara. O seară mută este o seară infinit de lungă! Adormisem tăcând în fața televizorului, cu gândul la rai.

A doua zi de dimineată, Dragoș  se trezise primul, făcuse cafeaua și, cu un zâmbet larg cât casa aceea pe care încă nu o avem, mărturisise că se înșelase.„În definitiv, cât costă un vis?” mă întrebase el sorbind iar eu tăcusem, de frică să nu spulber frumusețea momentului cu o replică banală. Visul nu avea preț și eu știam  deja!

Da, aveam dreptate, îmi spusese Dragoș și da, era o mare prostie să te uiți numai la bani ! Cu toate că nu dădea dovadă de o sensibilitate debordantă, desenul meu și, mai ales, metafora din spatele imaginii, îl puseseră pe gânduri.

Când  privise atunci, lung, frigiderul se produsese ceva în mintea lui. Ieșise prin oraș să se intereseze.  Da, exista posibilitatea ca natura lui perfect rațională să devină uneori o mare frână. El nu deținea adevărul absolut și, în momentele lui de cumpănă, realiza asta. Poate că ideea coloanelor în mijlocul munților nu era tocmai o idee bună. Și poate că nici măcar nu era ceea ce își dorea. Și  da, ochiul avizat al arhitectului era binevenit! În definitiv, locul inspira casa și sfatul unui specialist și ochiul lui avizat nu aveau preț.

Cât poți să economisești la nepotrivire? În nici un caz o viață!

Articol scris pentru Superblog 2019, proba AIA proiect

2 gânduri despre „Aveam nevoie de un suflet de artist care să mă înțeleagă !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s