Eu sunt Eva și copilul din mine a supraviețuit datorită poveștilor pentru copii : poveștile celor o mie și una de nopți, poveștile nemuritoare, cărțile lui Jules Verne și romanele polițiste. Imi plac și dulciurile, bat bine spre cincizeci și, când mă enervează cineva, devin balaur. În rest, nu sunt nici complet prințesă, nici pe de-a dreptul vrăjitoare.
Azi îmi miroase a dulceață de căpșuni înfășurată bine. Caut o rețetă bună pe Internet, verific să nu-mi lipsească vreun ingredient și mă apuc de clătite.
⁃ Unde a dispărut lingurița cu coadă, mă întreabă George.
Ca în fiecare dimineață, George nu găsește lingurițele.
⁃ Știi tu lingurița aia cu coadă foarte lungă pe care o folosesc la cafea, ca să nu mă frig la degete.
Știu despre ce vorbește. Până să cumpărăm lingurița cu coadă lungă, se frigea la degete în fiecare dimineață. Ca un copil mic. Desigur, a crescut, dar mintea încă mai copilărește. Suntem doi copii mari și suntem de acord.
Ii răspund că poate a furat-o baba cloanța s-o transforme într-o mătură. George râde, râd și eu. Apoi continuăm să ne imaginam : poate că mătura e fix sub ochii noștri dar nu aduce a linguriță cu coadă lungă. Râdem din nou.
Pentru adultul care am devenit, fiecare zi este o poveste în care eu sunt personajul principal. George apare din când în când în poveste, când îmi e lumea mai dragă, și-mi strică firul narativ. Dar nu mă supăr pe el, creierul trebuie învățat să nască mereu alte și alte posibilități. Așa m-au învățat pe mine cărțile. Să nasc povești.
Ca să nu îmbătrânesc prea repede, nasc în fiecare zi câte o poveste ivită din întâmplări banale și terminată în hohote de râs. Pentru copilul care am fost, n-au existau acele cărți personalizate în care eu să fiu eu eroul principal. Existau doar carti pentru copii. Copilul din mine nu a avut șansa de a avea astfel de cărți personalizate. Prieteni reali nu erau nici ei în cărți dar personajele îmi deveneau prieteni odată cu povestea. Era atât de frumos și atât de intens încât căpătasem obiceiul de a vorbi de una singură. Mai precis spus, dădeam doar impresia că vorbesc singură.
În realitate eram eu și cu prietenii mei imaginari. Eram eu, personajul principal, în același timp explorator în jurul lumii și scafandru la zeci de leghe sub pământ. Când terminam o carte, creșteam povestea în continuare. Am învățat să cresc povesti de pe vremea când abia știam să citesc. Până să învăț să citesc, trăiam în poveștile povestite de mama. Când am învățat să citesc, mama a încetat să-mi mai spună povesti.
„A sosit vremea să-ți scrii propriile povesti. Fiecare zi va fi, de acum înainte, o poveste dintr-o carte în care tu vei fi persojul principal.”
Așa îmi spunea mama și apoi îmi ura somn ușor.
Când deschideam ochii, vedeam capul un pic lăsat pe o parte al ursului Ted. Un urs maro cu ochii de sticlă ieftină, verde, cumpărat de mama din URSS. Eu îi ceruse o păpușă, ea găsise doar un urs. Privindu-l, mă gândeam că seamănă cu un câine și închideam ochii, să dispară.
Așa curgeau poveștile mele. O mie și una de nopți și tot atâtea vise.
Când deschideam ochii, o secundă mai târziu, ursul Ted nu mai era în fața mea și eu eram o prințesă . Aveam o rochie lungă, verde și iubeam la nebunie un prinț pe care îl chema Herman și care era gata să facă orice pentru mine. De exemplu, să transforme un urs într-un câine sau să omoare un balaur. În balauri n-am crezut niciodată, Ileana Cosanzeana era un mit și lebăda care croșeta haine din vise era o metaforă. Desigur, nu știam semnificația cuvântului „metaforă ” și cuvântul în sine îmi provoca o introspecție interioară în căutarea sensului. Maică -mea se făcea că plouă și mă punea să caut în dicționar. „Și dicționarul e o carte”, îmi spunea și apoi se întorcea la romanul ei. Colecția Enigma, numărul trei sute și ceva. Întorcea pagina după pagina și se pierdea în spatele actiunii. Sunau atât de bine paginile acelea întoarse cu atâta pasiune încât îmi doream să opresc timpul în loc și să păstrez bine clipa.
Dintotdeauna mi-a plăcut să colecționez clipe din acestea.
George știe și de aceea mai pune uneori întrebări ciudate.
⁃ Unde a dispărut lingurița cu coadă?
⁃ Poate a furat-o baba cloanța s-o transforme într-o mătură?
Râdem amândoi și apoi continui
– Dacă nu va ieși o matură de calitate, baba cloanța o va transforma într-un borcan de opt sute de grame cu dulceață de căpșuni. Abia apoi vom face clătite.
Articol scris pentru Superblog 2020, proba Editura Elefantul Meu
Metafora buzz-ului 
3 gânduri despre „Nu sunt nici complet prințesă, nici pe de-a dreptul vrăjitoare”